AVOCATUL DIAVOLULUI

*replica la articolul “În apărarea violatorilor din Vaslui”, scris de Buciuman (membru fondator al Rezistentei Urbane) -articol preluat de NU Inseamna NU

Membrule fondator al Rezistenței Urbane,

Sper că sunteți bărbat. Pentru că dacă sunteți femeie, aceasta este o circumstanță cu atât mai agravantă pentru dvs -deși, urăsc discriminările de orice fel și, în mileniul III viețuind, mă ridic cu pretenții de egalitate între femei și bărbați, în special când vine vorba despre inteligența emoțională, repectiv mă aștept să fim cu toții oameni. Însă probabilitatea ca, într-un asemenea context, reacția femeilor să fie mai intensă emoțional decât a bărbaților, e sensibil mai mare -din motive lesne de-nțeles.
Recunosc că titlul articolului m-a dezgustat într-atât încât era cât pe-aci să nu-l deschid. Apoi pentru o fracțiune de secundă m-am gândit că n-are cum -cu siguranță e o ironie amară. Ei bine, nu. Titlul era pe bune.  V-ați început pledoaria asigurându-ne că nu „Nu am nicio intentie sa-i apar pe fond pe violatori” Atunci care v-a fost intenția? Să-i mângâiați un pic pe creștet? V-a cuprins, așa, o empatie cu violatorii, în schimb victima nu v-a mișcat dincolo de „poate” și “înțeleg că”.

„Știu că nu pot eu măsura și compara suferința fetei, înțeleg că rămâne afectată pe viață, dar…”. Cum oare funcționează mecanismul unei gândiri care mai poate încăpea “dar” după “afectată pe viață”?! Ne vorbiți despre barbaria primitivei legi a talionului și considerați inegală, crudă și nedreaptă (raportat la gravitatea faptei) pedeapsa pe care le-o sperăm în închisoare “flăcăilor” din Vaslui. Domnule dragă, “flăcăii” sunt o subspecie de flăcăi pentru care să fie târfele cuiva “ani la rând în închisoare într-o cameră cu 16 bărbați nespălați” nu ar fi „o tortură, o pedeapsă mai rea”, ci singura pedeapsă cu sens -atât raportat la gravitatea faptei lor, cât și la puterea lor de înțelegere. Numai astfel s-ar împlini un echilibru cu ceeace ce i-au făcut ei acelei fetițe -care dealtfel putea să fie și prostituată pe centură și să facă sex pe bani, de la 7 ani cu câte 14 hăndrălăi în fiecare zi. Orice altă pedeapsă pentru ei nu ar însemna mare lucru, și nici nu i-ar lăsa mai „ne-oameni” decât sunt -așa cum au lăsat-o ei pe fată. Iar asta respiră prin fiecare por al lor, în felul în care pășesc, în privirile lor arogante și sfidătoare. N-au niciun regret, n-au înțeles nimic și nici nu vor înțelege decât printr-o suferință proporțională cu lipsa omului din ei. Dacă vă mușcă un câine turbat, ce faceți -îl trimiteți la tratament și îndreptare, sau îl împușcați în cap? Cei șapte nu sunt niște ființe care au greșit, sunt doar niște turbați, pentru care lunile petrecute în inchisoare nu s-au dovedit un tratament eficient -nu au lăsat nici măcar o rază de speranță în atitudinea lor. Deci singura empatie care mă poate încerca în acest caz -doar dacă mi-o propun, și cu mari eforturi- e aceea pe care aș avea-o cu un animal aflat într-un stadiu avansat de turbare.

În ce privește „gloata de concetățeni” care „gândește sentimental și brutal”, ea, domule dragă, este efectul tupeului fără margini al unor magistrați -ca o febră în urma unei bube uriașe pline de puroi lăsată prea mult netratată-  și desigur, răspunsul firesc la atitudinea revoltătoare a acuzaților, familiior acestora, prietenilor lor, și a altor imbecili -inadmisibil de mulți- care au încercat să găsească nu cauzele apariției buboiului (asta e ceva ce trebuie, da, să ne preocupe pe toți) ci să ne explice cum că buboiul e de fapt o bubiță, deci de ce atâta febră.

Suntem conșienți cu toții de ce și cât e de important să nu ne abatem de la principiile societății civilizate -judecată, înțelepciune, echilibru. Deși, în fapt, omenirea n-a încetat vreodată să funcționeze după legile junglei -mult lăudata societate civilizată nu e mai mult decât o junglă instituționalizată. De aceea e atât de vital ca instituțiile să-și facă treaba, pentru că altfel „gloata” devine „sentimentală și brutală” -adică ceeace este de fapt în fibra ei (și, nu, nimic nu va schimba asta vreodată).

Am lăsat la urmă aspectul cel mai dificil al  discuției. Mama. Tocmai pentru că, recunosc, inițial și eu mi-am pus problema „o mamă nu are de ales”. Ce poate face?! Să-l abandoneze în pușcărie? Să-l omoare în somn? Nu există alegere pentru o mamă. Rămâne lângă el. E instinct, da. Un cordon ombilical pe care nu-l poate tăia nimeni și nimic, nicicum, niciodată. Deopotrivă, cea mai desăvârșită formă de dragoste din câte există, și blestem. Uneori, iată, un blestem crâncen.

Sunt mamă. Mamă de băiat. Coștientă că, oricât de minunat l-aș crește, nu-l pot feri de relele lumii -de la boli și accidente, până la oameni. Conștientă că nu-l pot feri nici măcar de el insuși. De suma alegerilor care va deveni. Nu pot decât să sper că semințele pe care le sădesc eu acum în el, vor rodi frumos și suficient de puternic încât să facă față urățeniei lumii și greului vieții, îl vor ajuta să tindă către versiunea lui cea mai bună, să deosebească binele de rău, autenticul de găunoșenie, valoarea de mediocritate, oamenii de zoaie. Dar dacă, ferească Dumnezeu, soarta va hotărî altcumva, știu sigur despre mine că mama care sunt, cu toate instinctele, cordoanele ombilicale și dragostea ei infinită, nu va face mizerii ca să-și apere fiul, nu va deveni inumană justificând că scopul scuză mijloacele. Pentru că scopul ar trebui să fie să-ți repari copilul și nu imaginea lui -și cum altfel poți face asta decât lăsându-l să suporte consecințele faptelor sale (și pe tine odată cu el). A încerca să-l sustragi de la asta, nu se cheamă dragoste, se cheamă că ești doar atât de proastă încât nu-ți dai seama că de fapt îl condamni la ceva mai rău. De fiecare dată când aceste mame luptă să-și scoată odraselele imaculate din rahaturi diverse, nu fac altceva decât să-i îndrepte spre pierzanie. Iar pierzania poate lua mai multe forme, nu neaparat atât de evidente și de dramatice ca violurile în grup, pușcăriile, crimele. Pierzanie e și un adult de succes, dar fără verticalitate, fără onoare, fără scrupule. Pierzanie e când eșuează omul din om. Așa că, da, „o mamă o să facă ce poate sau ce crede că îi ajută fiul, oricât de abominabilă e fapta lui”. Dar tot ea va deconta tot.

Nu cred că există mamă pe lumea asta, care să-și învețe conștient copilul să fie rău. Problema apare de acolo de unde, dincolo de toate intențiile minunate în care ne creștem copiii, puterea exemplului este de fapt cea care îi educă. Desigur, asta nu inseamnă că în familiile respective, tatăl mai venea cu vreo șase prieteni și viola mama -sex surpiză de weekend. Cu siguranță însă, anumite comunități din lumea asta -nu doar din Vaslui, nu doar din România, nu vă faceți iluzii- au rămas cumva captive în niște mentalități de grotă. Cauzele sunt multe și vechi -atât de vechi încât unele dintre ele aproape că nu mai sunt valabile -cum ar fi sărăcia, care ea în sine nu justifică oricum această beznă a minții, ci doar îndobitocirea pe care o atrage după ea. Iar efectele, după cum vedem, sunt înfricoșătoare și greu de gestionat. Privind din acest unghi, dorind să găsim circumstanțe atenuante unor orori, în tot ceeace le-a făcut posibile, ajungem la bunici și străbunici și stră-stră și tot așa, și vă asigur că găsim clemență și pentru cei mai odioși criminali ai lumii. O astfel de abordare ajută doar ca prevenție. Și ar trebui să ne amintim de ea nu doar în starea febrilă a bolii, ci să blamăm/amendăm/curățăm zi de zi gunoaiele mai mari sau mici ale lumii și să le așezăm unde le e locul,  chiar dacă le vedem doar pe geamul mașinii sau la televizor-pentru că într-o zi chiar noi sau copiii noștri am putea fi victimele câinilor infestați cu virusul turbării incubat în toată mizeria pe care am ignorat-o – din comoditate și întotdeauna alte priorități.

Se vede treaba că nu suntem în stare să facem asta. Atunci să nu ne mai mirăm. Sau măcar să nu ne erijăm în avocații unui diavol născut și crescut din indiferența noastră cea de toate zilele.  

Advertisements

4 thoughts on “AVOCATUL DIAVOLULUI

    1. Imi place sa cred ca inteligenta (de orice natura, dar in special cea emotionala) este determinata de alti factori, si nu de numarul de cromozomi. Desigur, exista toate (ne)sansele ca vreun cercetator britanic sa ma contrazica. 🙂

      Like

      1. Este evident că nu la numărul de cromozomi. Numărul e calitatea armatelor slabe, spunea un general. Femeia are o matrice emoțională aparte ce include( paradox) și o doză de precauție temătoare asociată cu netemătoare dăruiri. Țin, biologic, ade faptul că ea perpetuează specia

        Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s