L-A ÎMBRĂȚIȘAT PE ȘEFU’?!! CURVA DRACU’!

Se întâmplă ceva ciudat cu îmbrățișările, în zilele noastre. Sau se întâmplă ceva ciudat cu îmbrățișările, când ești adult?! Îmbrățișarea unui copil e percepută fix ca ceeace este -ca un firesc, fără niciun fel de alte conotații imbecile și tendențioase.
Îmbrățișarea între doi adulți însă -mai ales dacă sunt de sexe diferite- poate deveni motiv de nesfârșite telenovele: ”Sigur au o relație! Vai, și amândoi sunt căsătoriți!” sau „Ai văzut-o pe curva aia cum l-a luat în brațe pe șefu?! Cine se crede?! Sigur vrea să i-o tragă!” sau „Cum să mă las îmbrățișat(ă) de un necunoscut pe stradă?! Doamne ferește! Dacă mă înjunghie, mă jefuiește, sau imi dă vreo boală?!!!”. Și tot asa. Dacă un prieten bun s-a căsătorit, până ne dumirim care e gradul de inteligență al partenerei/lui, trebuie să fim foarte precauți, altminteri riscăm să ne stricam o prietenie de-o viață sau să-i stricăm casa prietenului/ei. Nu m-am priceput niciodată la rahaturile astea. Motiv pentru care nu o dată am avut de suferit din pricina reflexului meu de a îmbrățișa oamenii. Dar gestul îmbrățișării face parte din mine dintotdeauna! Nu știu să funcționez altcumva! Nu e o încăpățânare, e aproape o neputință. Cumva însă, e poate și singurul triumf al ființei mele în fața unei societăți pe cât mai deschisă, pe-atât parcă mai încuiată.
De ce îmbrățișările între adulți nu pot fi percepute ca exact ceeace sunt? În functie de context -o formă de salut, de mulțumire, de rămas bun, un drag, un gest de bună-voință, o nevoie de apropiere pur și simplu?! De ce trebuie să nască atâtea controverse și conotații, una mai mizerabilă decât alta?! Adică, mă gândesc, cât de idiot să fii să crezi că dacă cineva te strânge în brațe, înseamnă că te invită în patul lui, sau -privit din afară- că ești deja acolo?! Asta în condițiile în care îmbrățișarea din iubire pătimașă e atât de altfel, încât o poți diferenția și de pe Lună!
O vreme, luându-mi-o după ceafă de câteva ori, mi-am propus să-mi reprim această formă de comunicare a mea cu lumea, gândind că poate problema e la mine, din moment ce prea des sunt înțeleasă greșit. M-am străduit cu adevărat, dar am eșuat invariabil în câte o îmbrătișare nebună, scăpată din cușca rațiunii. Sufeream de dezamăgire de mine, mă certam și mă puneam iar pe încarcerat îmbrățișări -amuzant acum, dar atunci cumplit de chinuitor exercițiu. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că e un război contra firii mele și naturii umane în general. Atâta vreme cât gândul meu e curat, ceilalți poa’ să-și îndese mizeriile de interpretări acolo unde le e locul. Așa că voi continua să îmbrățișez toți oamenii pe care simt să-i îmbrățișez și o să mă las îmbrățișată de toţi cei care vor simți la rându-le să o facă. Pentru că îmbrățișarea -înainte de orice altceva, și în termeni universal valabili- este forma primordială de comunicare a unui gând frumos și bun.

imbratisare 1

***Mi-a spus într-o zi, la ureche, puțin înainte să moară, în timp ce-l imbrățișam cu disperare ”Știi ce-o să-mi lipsească cel mai mult din lumea asta? Îmbrățișarea asta a ta. Am știut că ești specială nu doar pentru că ești a mea, din ziua în care m-ai îmbrățișat prima oară. Am simțit că mă îmbrățișează Universul. Am fost gelos de atunci pe fiecare îmbrățișare pe care o dăruiai altcuiva -și-așa erai de risipitoare cu îmbrățișările tale. Mă gândeam că ar trebui să fii mai selectivă, îmbrățișai tot ce-ţi ieşea în cale -oameni, copaci, animale. Apoi, într-o zi, pe o ploaie torențială de vară, te-am găsit în curte, cu fața și cu mâinile întinse spre cer. Te-am trimis în casă, să nu răcești și mi-ai spus „Nu pot acum, mă îmbrățișez cu ploaia, nu vezi?!”. În altă zi, te-am găsit cu burta întinsă peste un mușuroi de furnici -”Ridică-te de-acolo, că te mănâncă furnicile!” Ai izbucnit în râs „Cum să mă mănânce?! Mă îmbrățișează, tati!” Atunci am înțeles de ce simțeam că mă îmbrățișează Universul când mă strângeai în brațe -brațele tale micuțe puteau cuprinde și simti Universul întreg. Am fost și mai gelos de-atunci înainte -m-am simțit și mai mărunt. Dar m-am simțit și foarte mândru -ființa asta micuță și cumva extraterestră, era și din mine…”
Am vrut să-i spun ceva, dar m-a oprit. „Mai ține-mă un pic”. L-am ținut. Strâns, strâns. Și am tăcut. Amândoi. Dar în îmbrățișarea aia tăcută, s-a petrecut cea mai frumoasă conversație pe care am purtat-o vreodată. ***

CELE MAI BUNE TÂRFE ŞTIU SĂ IUBEASCĂ

A spune unui om cu care ai împărțit niște respirații, niște fluide, poate și niște gânduri – chiar și dacă te-a plătit la final! – „drăgălașule, ești bărbat, ești un tip mișto, mi-ești simpatic, îți ofer candoarea și buna mea dispoziție, și nici măcar nu-ți cer reversul, doar ți-l propun – într-o formă organizată, desigur, ca să putem respira calm”, și-apoi să te aștepți la “o brumă de interes și din partea lui”, nu înainte, însă, de a-i preciza că “e opțional”, a-i spune toate astea, deci, și să te crezi femeie, înseamnă, fie că ai avut o viață mizerabilă din care n-ai înțeles nimic, fie că esti făcută din șaibe. Atâta aroganță – poză de doi bani a femeii independente – spune despre tine că ești mai puțin femeie și decât văcuța Milka.
Ce dracu’ se întâmplă cu voi, măi, doamnelor? De unde moda asta – ”sunt atât de pe picioarele mele, ce nevoie am de tine, de oricine?”, “sunt atât de minunată și de complexă! Mai lipsește doar să pot procrea singură”. Doamne, ce tablou trist. Chiar sunteți fericite? Ați fost vreodată? Știți măcar ce e fericirea, ce e dragostea, cine sunteți? Dacă femei ca voi n-ar mutila cine știe câte suflete de bărbați, mi-ar fi doar infinită milă. Dar așa, tot spectacolul ăsta al autosuficienței, toată mascarada asta “fac ce vreau, când vreau, cu cine vreau, mă șterg și cu tine la fund, dacă așa vreau”, îmi stârnește puhoaie de furie și dispreț. Femeile relaxate, femeile de fier! (desigur, e la fel de valabil și pentru bărbații din aceeași tipologie – și sunt destui). Oameni mediocri, lași, neautentici, insipizi, incolori, prea slabi să-și asume riscuri – de a trăi, de a iubi, de a se dărui, de a suferi – oameni incapabili să-și dezbrace dinlăuntrul în fața cuiva, incapabili să și-l dezbrace și pentru sine, oameni care nu lasă în urma lor nici măcar o dâră de melc. Dar, dacă la bărbați, în primă fază, treaba asta poate păcăli, în numele unei poze a bărbăției prost înțelese și perpetuate de o societate îngustă la minte, la femei e grotesc, de la cap la coadă. Unde e femeia în tabloul ăsta? Unde e feminitatea ei? Unde e delicatețea, tandrețea, tactul, strălucirea, măiestria curtezanei?!

curtezana

Mulți se plâng că nu au parte de dragoste. Niciunul nu se întreabă dacă a dăruit-o vreodată. Alții, au suferit o dată, de două ori din iubire, și gata, se pun pe construirea unei iluzii, pe cât de confortabilă, pe-atât de mizerabilă -în fapt, pe distrus viețile lor și-ale altora. Cu toții, răniți sau privați de iubire se grăbesc să se autoproclame imuni la dragoste, zmei-paralei – în esență doar niște lași patetici. “Eu nu pot iubi”, “Se trăiește minunat fără dragoste” devin titluri de glorie și întinează tot ce ating, perpetuând micimea, și urâtul, și nerostul.
Te-a înșelat, ți-a făcut inima zob, nu te-a meritat, nu te-a iubit, a fost un idiot, te-a irosit, n-a înțeles nimic din tine? Așa, și? Ce legătura au toate astea cu tine, cu sufletul tău, cu coloana ta vertebrală, cu onestitatea ta, cu cine ești tu? De ce trebuie pedespiți toți cei care urmează? De ce trebuie să le omori și să-ți omori fie și cea mai mică șansă de a-ți demostra că se poate și altfel? Doar pentru că te-a durut îngrozitor?! Atât ești de slab(ă)? Atât ești de sensibil(ă)? Și, dacă tot ai hotărât că e mai confortabil pentru tine să pozezi în caricatura asta diformă de femeiebărbat/machoîmpietritșiintangibil, ai măcar decența să nu-i mai iei peste picior pe cei care au curajul și frumusețea să strige ”te iubesc” din toți rărunchii, fără calcule de risc, fără a se privi în oglindă în timpul ăsta – că poate nu le stă bine o șuviță, sau poate nu-i coafează postura de îndrăgostiți.
“Femeia trebuie să fie doamnă în societate, târfă în pat și gospodină în bucătărie”, parcă așa era, nu? Asta cu gospodina nu știu cât mai e la modă, cred a fost înlocuită de un alt must have – cariera de succes. Celelalte două însă, au rămas cât se poate de valabile, și nu văd ce s-ar putea întâmpla în viitorul omenirii, să le poată schimba. Orice bărbat visează o femeie impecabilă la brațul lui – deșteaptă, elegantă, irezistibilă – care în așternuturi să se transforme într-un star XXX. Orice femeie caută, la rându-i, să atingă acest ideal al femeii de vis, sau, dacă nu, are sigur fantezia asta, oricât de amară i-ar fi realitatea. Dar, dincolo de toate filmele hollywoodiene, din capul tuturor, dincolo de toate fanteziile erotice cu deștepte/i, frumoase/i și irezistibile/i, toți, absolut toți, visăm și avem disperată nevoie de dragoste – că recunoaștem sau nu, că suntem sau nu conștienți de asta.
Din păcate, se tot perpetuează de la o vreme niște curente – au depășit limitele trendurilor – care îndepărtează tot mai mult omul de om și de povestea trecerii lui prin viața aceasta. O să mă refer doar la femei, pentru că sunt femeie – dar, foarte bine, puteți extrapola și la bărbați. Pe de o parte, avem aripa feminismului extremist, care omoară orice urmă de feminitate din femeie. Apoi, la fel de viguros întreţinută, este supraevaluarea sexului în cocktail-ul calităților feminine și deci, în ecuația relațiilor cu sexul opus. Și, de aici, o grămadă de erori, drame în devenire.
Doamnelor/domnișoarelor feministe (cu ale voastre reprezentante de cinste, Crăiasa Zăpezii și Femeia Bărbat), vă propun un scurt exercițiu de imaginație – o lume fără bărbați!… Trist, nu?! Plictiseală maximă. Pentru Dumnezeu, bărbații nu sunt inamicii voștri, sunt oameni ca și voi. Dacă aud încontinuu că sunt răi și porci, cum să devină buni și domni? Cum să învețe despre iubire dacă îi tratați ca instrumente sexuale ori colegi de apartament – asta în cazurile fericite? Sunteți direct responsabile de cum arată barbații din viețile voastre – și ăia pe care îi iubiți, și mai ales ăia pe care îi creșteți.
Iar voi, doamnelor/domnișoarelor care credeți că sexul de filme porno e secretul fericirii/cuceririi unui bărbat și al reușitei voastre în viață, mare grijă – poate că e, dar nu e suficient. Așa că nu încurcați locul târfei în construcția minunată care puteți fi. Numai regină fiind – regină din măduva oaselor tale, până în sufletul unui bărbat – îţi poți permite luxul de a fi târfa lui în pat. Iar regine nu ajung decât acelea care știu să ofere dragoste. Celelalte sunt doar târfe de la cap la coadă. Și-ncă unele neplătite.

 

…SE VA ÎNTÂMPLA CĂ TINERII O SĂ MOARĂ DE BĂTRÂNEȚE

“Ce se va întâmpla dacă tinerii nu merg la RĂZBOI?” se întreba Anca Murgoci, într un articol scris anul acesta, pe 13 februarie. Articolul il gasiti aici http://www.dcnews.ro/ce-se-va-intampla-daca-tinerii-nu-merg-la-razboi_467486.html
Acesta este răspunsul meu, din 14 februarie. Vă invit şi pe voi să răspundeţi la această întrebare, dacă vă preocupă subiectul.
…SE VA ÎNTÂMPLA CĂ TINERII O SĂ MOARĂ DE BĂTRÂNEȚE
De mic copil am privit războiul ca pe cea mai stupidă și de neînțeles preocupare a oamenilor mari. Visam cu ochii deschiși cum m-aș duce eu, mică și hotărâtă, și aș pleda pentru pace în fața mai marilor lumii. Și, bineințeles, i-aș convinge -varianta că nu i-aș convinge, nu exista (era probabil un fir de nisip în infinitul de galaxii în care respiră mintea unui copil). Îmi imaginam chiar și scenariul în care nici nu ar fi fost nevoie să pledez, ci doar să iau toți copiii lumii cu mine și să ne uităm în ochii lor -al celor care se războiau… Am crescut și tot n-am reușit să pricep vreodată rostul războaielor (între timp s-a mai adăugat și impozitul pe venit, la marile neințelegeri personale, dar cu asta nu mi-am mai bătut capul din momentul în care am aflat ca pe însuși Einstein l-a dovedit). Ca să vă faceți o idee cam unde se situează aversiunea mea față de războaie: haina militară nu m-a impresionat niciodată (doar în vreo două filme -cu Tom Cruise și Richard Gere- dar la fel de bine m-ar impresiona și pânza de sac dacă ar fi purtată de sus-numiții); gradele, onorurile, paradele militare, în cel mai fericit caz mă lasă rece; nu am putut încropi niciodată nici măcar o relație de amiciție cu vreun militar de carieră (lipsa mea de respect pentru pasiunea lor îmi transpiră prin toți porii, iar ei sunt atât de pătrunși de importanța a ceeace fac, că inevitabil se lasă cu scântei -și nu de pasiune reciproc avantajoasă); îmi displace până și serialul „Soții de militari”. (În schimb, recunosc că mă pasionează agenții secreți, la fel și trupele speciale -dacă n-ar fi și ei subordonați unor demenți, ce de pace și frumos ar fi pe Pământ- iar răscoalele și revoluțiile, revoltele de orice fel, mi s-au părut dintotdeauna înălțătoare, pentru că ele sunt despre puterea celor mulți și asupriți. Ce-o spune asta despre mine, habar n-am). Ideea e că fiecare celulă din mine face implozie la gândul morții unor nevinovați (numiți arogant „victime colaterale”) în numele intereselor unor mizerabili -sau poate nici măcar, ci doar a unor incapabili să se așeze și să gândească. Adică, să nu-mi spună cineva că o fi greu să pregătești niște „meseriași” pe care să-i trimiți să-i tragă un glonte-n cap -curat și în liniște- oricărui descreierat pe care-l apucă vreun dor de expansiune teritorială sau pur și simplu de arătare a mușchilor. Nu cred că a fost greu niciodată, dar nu s-a vrut. Motivul?! Deja celebrul și ecranizatul Viktor Anatolyevich Bout, îl explică pentru tot prostul. În fine, subiectul e prea stufos pentru o postare și m-am depărtat deja prea tare de ce vreau să spun. Citind articolul de mai jos, prima furie a fost: adică 20% dintre tinerii români ar fi dispuși să meargă la război??? Există oameni, în mileniul III, cu munți de exemple despre atrocitățile războiului în spate, care declară că ar merge la război???… „ 80% nu au chef să-și apere țara” se spune în articol. Hai, sictir! V-ați gândit că poate ne-am săturat până-n gât de gargarele astea, că poate unii au mai înțeles dracului câte ceva din nenorocita aia de istorie, măcar cât să nu dorească să o repete și să moară în mereurăzboaielealtora?! Și când spun altora, nu mă refer la alte țări, ci la niște imbecili care se joacă de-a condusul și împărțitul lumii. Dacă în mileniul III nu ești capabil să rezolvi niște conflicte în liniște, „pe burtă”, cel mai probabil, e pentru că nu vrei cu adevărat. Așa că, ne iertați că vrem să ne trăim viața asta amărâtă, pe care și-așa ne-ați irosit-o cu vârf și-ndesat cu crizele voastre de tot felul și cu lăcomia voastră fără margini! Ne iertați că nu ne înghesuim ca boii să ne împrăștiem mațele pe câmpuri, pentru țară, democrație și alte baliverne! Ne iertați că nu suntem dornici de miros de sânge și bombe, că nu suntem suficient de măreți pentru asemenea idealuri „înalte”. S-a murit deja -suficient și chiar în exces- pentru liniștea de care ne bucurăm azi și pentru chinuita asta de democrație. Ca noi, astăzi, în mileniul III să acceptăm să hrănim cu carnea noastră un război -orice război, de oriunde, în numele a orice- ar însemna să răscolim mormintele tuturor strămoșilor care au murit pentru pacea noastră de azi, pentru ca noi să ne permitem -din păcate, doar în proporție de 80%- o dulce și „penibilă ignoranță”.
Dacă ar fi să mergem pe firul logic propus de comparația cu bătăușul -complet neinspirată în context- unde ajungem?! Când un bătăuș terorizează o clasă întreagă, tu inviți toată școala la măcel?!! Despre asta e democrația?! Pe bune?!! În cazul asta eu nu mai vreau la școală, în democrație, vreau în junglă, că-i mai curat. Ridicol! Domnilor cu „chef„ de apărat țara cu sângele altora, eu știu atât: nimic nu e mai rău și mai absurd decât războiul -războiul adevărat, ăla de-ți umple mâinile de sânge și sufletul de ură. Am o singură viață și consider că oricum vă plătesc prea mult din ea ca să vă jucați voi cu lopețelele de-a ce vi se năzare.
*Totuși, dacă stau să mă gândesc, cred că procentul de 80% e o fericită radiografie a sănătății mintale a populației României, cu vârste între 20 și 35 de ani -probabil ăsta este peste tot în lume procentul celor care „nu au chef” de războaie. Ce folos, însă?! Restul de 20% este exact lingurița de rahat care aruncă la gunoi borcanul cu miere.

ALGA ȘI LOPATA LATĂ

Sunt doimai-istă (şi implicit vamaiotă) de 32 de ani. Practic, verile copilăriei mele acolo sunt îngropate. Pe orice alte ţărmuri de vis m-ar purta paşii, îmi rup măcar un week-end şi pentru 2 Mai, Vama Veche. E ca mersul la bunici – o depedenţă cu iz de nostalgie. Mă reîntorc an de an şi an de an plec mai tristă. E ca şi când ţi-ai vedea amintirile vandalizate – digul meu (câştigat pe drept, ţinând cont că nu veţi găsi pe el mai multe urme de paşi decât ale mele) s-a prăbuşit de bătrâneţe şi nu-l îngroapă nimeni, stă acolo ca leşul unui delfin eşuat, mâncat de muşte şi eu nu pot să fac nimic pentru el; plaja de la nudişti, pe vremuri cât un bulevard (dacă te trecea un pipi, făceai pe tine până ajungeai la Casa Albă – da! aşa se numea toaleta de la Nudibeach, din vârful dealului, şi da!!! exista toaletă, o construcţie mare, albă, din piatră) a ajuns azi cât un trotuar de străduţă lăturalnică; Vama Veche, cu plaja ei nesfârşită şi sălbatică (încotro te uitai nu vedeai vreo construcţie în afară ghereta grănicerului, şi aia undeva într-o zare) cu nisipul ei ca făina, cu liniştea ei dumnezeiască, nederanjată decât de ţipătul pescăruşilor şi poveştile valurilor, Vama Veche a cărei frumuseţe a născut trupe și hit-uri, s-a transformat în ceva ce nici în cele mai negre coşmaruri n-aş fi crezut că se poate transforma vreodată şi despre care refuz să scriu, că mă doare prea tare.

alga si lopata lata

Anul asta, din motive de crize diverse, am petrecut o săptămână pe litoralul românesc. Trei zile şi în 2 Mai şi Vamă. După furtuna de c-o noapte-n urmă, marea se umpluse de alge şi bolovani. Ăsta era însă cel mai neînsemnat neajuns, pe lângă mormanele de gunoaie ce tronau nestingherite de-a stânga şi de-a dreapta teraselor ce se visau de fiţă şi care în afară de un frappé delicios şi şezlonguri cu salteluţe roşii, confortabile, nu mai aveau nimic bun de oferit. Într-un târziu, nişte cetăţeni, angajaţi ai teraselor, înarmaţi cu greble, au început sub privirile noastre recunoscătoare, să adune algele în mormane egale, de-alungul plajei. Fericită de aşa o surpriză plăcută, m-am ridicat să mă arunc în valurile ce începeau să miroasă a mare şi nu a ciorbă stricată. Gândeam că până voi ieşi, vor apărea şi tractoarele din vremea copilăriei mele (în care, în acele timpuri, erau încărcate algele şi duse la o destinaţie numai de ele ştiută, pe care, vă mărturisesc acum, mult m-am chinuit să o aflu, dar n-am reuşit niciodată). Şi că ele, tractoarele, vor face să dispară mormanele cu tot cu mirosul şi muştele aferente, exact la timp pentru ieşirea mea din spuma mării – care ar fi fost păcat, nu-i aşa, să se întâmple într-un tablou altfel decât perfect. :) Fatalitate!!! Când mai aveam 10 metri până la mal, mă trezesc din visul de divă de 2 Mai, înconjurată de alge, mii, insistent de prietenoase, care fără pic de ruşine mi se strecurau printre picioare şi dădeau târcoale celor câţiva centimetri de material textil ce ne despărţeau. Mă lupt din răsputeri şi ies la mal, înfrântă desigur, ca un pom de Crăciun abandonat la ghenă de-o lună. În timp ce culegeam cu maximă eleganţă toate zorzoanele verzi de pe mine, dau nas în nas cu doi tineri spriiniţi în două lopeţi. Aveau zâmbete tâmpe şi privirea „Poate aveţi nevoie de ajutor”. Le-am aruncat şi eu privirea „Poate vreţi să vă-fing lopeţile-n nas” şi imediat şi-au reluat activitatea pe care o abandonaseră, încordâdu-şi ostentativ muşchii. Trec mai departe pigulindu-mă (ostentativ, cât mai neelegant cu putinţă) şi împiedicându-mă în două alge care-mi înnodaseră degetele de la picioare. Mai fac câţiva paşi şi… realizez ce făceau de fapt tinerii cu lopeţi… Ei bine, da! Aruncau mormanele de alge înapoi în mare!!! Mă-ntorc cu mers apăsat la ei şi încep o conversaţie ce avea să se dovedească suficient de uluitoare cât să simt nevoia, iată, să v-o reproduc:

-Nu vă supăraţi, zic, ce faceţi aici?

– Curăţenie! Adunăm algele astea care vă supărără, răspund ei entuziaşti, de parcă urma să primească vreo răsplată din partea-mi.

– Nu credeţi că e un fel de Cooperativa Munca în zadar?!… întreb uluită. Mă privesc uşor năuci, mă prind că nu se prind, dar insist:

– Adică… e un fel de ping-pong… şi fac semn cu mâna ca atunci când încerci să te faci înţeles de vorbitori de altă limbă.

– Aaa! se luminează ei dintr-o dată. Păi nu, doamnă, că astea e dân ea. Dân mare!

– Păi şi…ea, marea… nu le aduce înapoi…la noi…?

– Nuuu! Le ia şi le duce în altă parte! Nu la noi!

– Păi unde?… La bulgari?!… Adică tot le scuipă pe un mal, undeva…

Băieţii privesc lung înspre bulgari, privesc spre mine, apoi spre mare, apoi unul la altul şi în final iar spre mine, dau din umeri şi îşi reiau activitatea – parcă, aş spune, cu mai puţin entuziasm.

Plec, uşor îngândurată – dacă totuşi oamenii ăştia ştiu ei ceva ce noi, orăşenii, nu ştim – cum ştiu bunicii de la ţară să prezică vremea mai bine ca ANM-ul, numai uitâdu-se la porc. „Hai, las-o dracului!” îmi spun imediat şi zâmbesc stânjenită că am putut avea măcar o firimitură de astfel de gând.

Ajung la şezlong, unde mă aştepta cel mai bun frappé din lume – şi nu, nu e o ironie, chiar au cel mai bun frappé din lume(a cunoscută de mine). Şi, când mi-era liniştea mai dragă, se pornesc nişte râsete stridente şi nişte ţipete de maimuţe excitate, de era să-nghit paiul. Mă-ntorc…şi văd un cârd de domnişoare pozând mai ceva ca pentru Playboy numărul de august, tolănite una peste alta, cu boticurile în formă de vidanje, agitându-şi mâinile în cele mai nefireşti poziţii cu putinţă şi popourile cât mai aproape de obiectivul aparatului de fotografiat – deşi cred că nu obiectivul era obiectivul, ci posesorul aparatului – unul din băieţii cu lopata lată… Da…Pe plaja copilăriei mele… (Dacă erau pe dig, jur că le aruncam de pe stânci!). Mă apucă așa o tristeţe şi-o disperare că n-a mai rămas probabil niciun loc pe litoralul românesc care să mă bucure şi la care să-mi doresc să mă întorc într-un suflet… Şi mă simt dintr-odată aşa de bătrână cu copilăria mea îngropată pe o plajă care nu mai există… Îmi spun că mai lipsește să aud şi manele în 2 Mai ca să- ncep să plâng pe bune.

Vine vremea să plecăm. Pe lângă Tabără (cei care cunoașteți 2 Mai-ul, ştiţi, ceilalţi n-aţi pierdut nimic) răsuna dintr-o boxă răguşită (sau poate de vină era artistul, nu ştiu) „Ţi-aş da zile de la mineee”… Da… Prea mult pentru o singură zi… Ţin drumul drept, nu mă uit în stânga-n dreapta, nu mai casc gura la nimic cum mi-e obiceiul. În spatele ochelarilor de soare, plâng. Ziua-n amiaza mare, cu soarele pe faţă -oare el şi-o mai aminti de 2 Mai-ul de altădată?… boem, plin de artişti nebuni şi frumoşi…

P. S. Prietenii rămaşi în 2 Mai şi a doua zi, mi-au spus că algele dispăruseră – şi de pe ţărm şi din mare! Măi să fie!