L-A ÎMBRĂȚIȘAT PE ȘEFU’?!! CURVA DRACU’!

Se întâmplă ceva ciudat cu îmbrățișările, în zilele noastre. Sau se întâmplă ceva ciudat cu îmbrățișările, când ești adult?! Îmbrățișarea unui copil e percepută fix ca ceeace este -ca un firesc, fără niciun fel de alte conotații imbecile și tendențioase.
Îmbrățișarea între doi adulți însă -mai ales dacă sunt de sexe diferite- poate deveni motiv de nesfârșite telenovele: ”Sigur au o relație! Vai, și amândoi sunt căsătoriți!” sau „Ai văzut-o pe curva aia cum l-a luat în brațe pe șefu?! Cine se crede?! Sigur vrea să i-o tragă!” sau „Cum să mă las îmbrățișat(ă) de un necunoscut pe stradă?! Doamne ferește! Dacă mă înjunghie, mă jefuiește, sau imi dă vreo boală?!!!”. Și tot asa. Dacă un prieten bun s-a căsătorit, până ne dumirim care e gradul de inteligență al partenerei/lui, trebuie să fim foarte precauți, altminteri riscăm să ne stricam o prietenie de-o viață sau să-i stricăm casa prietenului/ei. Nu m-am priceput niciodată la rahaturile astea. Motiv pentru care nu o dată am avut de suferit din pricina reflexului meu de a îmbrățișa oamenii. Dar gestul îmbrățișării face parte din mine dintotdeauna! Nu știu să funcționez altcumva! Nu e o încăpățânare, e aproape o neputință. Cumva însă, e poate și singurul triumf al ființei mele în fața unei societăți pe cât mai deschisă, pe-atât parcă mai încuiată.
De ce îmbrățișările între adulți nu pot fi percepute ca exact ceeace sunt? În functie de context -o formă de salut, de mulțumire, de rămas bun, un drag, un gest de bună-voință, o nevoie de apropiere pur și simplu?! De ce trebuie să nască atâtea controverse și conotații, una mai mizerabilă decât alta?! Adică, mă gândesc, cât de idiot să fii să crezi că dacă cineva te strânge în brațe, înseamnă că te invită în patul lui, sau -privit din afară- că ești deja acolo?! Asta în condițiile în care îmbrățișarea din iubire pătimașă e atât de altfel, încât o poți diferenția și de pe Lună!
O vreme, luându-mi-o după ceafă de câteva ori, mi-am propus să-mi reprim această formă de comunicare a mea cu lumea, gândind că poate problema e la mine, din moment ce prea des sunt înțeleasă greșit. M-am străduit cu adevărat, dar am eșuat invariabil în câte o îmbrătișare nebună, scăpată din cușca rațiunii. Sufeream de dezamăgire de mine, mă certam și mă puneam iar pe încarcerat îmbrățișări -amuzant acum, dar atunci cumplit de chinuitor exercițiu. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că e un război contra firii mele și naturii umane în general. Atâta vreme cât gândul meu e curat, ceilalți poa’ să-și îndese mizeriile de interpretări acolo unde le e locul. Așa că voi continua să îmbrățișez toți oamenii pe care simt să-i îmbrățișez și o să mă las îmbrățișată de toţi cei care vor simți la rându-le să o facă. Pentru că îmbrățișarea -înainte de orice altceva, și în termeni universal valabili- este forma primordială de comunicare a unui gând frumos și bun.

imbratisare 1

***Mi-a spus într-o zi, la ureche, puțin înainte să moară, în timp ce-l imbrățișam cu disperare ”Știi ce-o să-mi lipsească cel mai mult din lumea asta? Îmbrățișarea asta a ta. Am știut că ești specială nu doar pentru că ești a mea, din ziua în care m-ai îmbrățișat prima oară. Am simțit că mă îmbrățișează Universul. Am fost gelos de atunci pe fiecare îmbrățișare pe care o dăruiai altcuiva -și-așa erai de risipitoare cu îmbrățișările tale. Mă gândeam că ar trebui să fii mai selectivă, îmbrățișai tot ce-ţi ieşea în cale -oameni, copaci, animale. Apoi, într-o zi, pe o ploaie torențială de vară, te-am găsit în curte, cu fața și cu mâinile întinse spre cer. Te-am trimis în casă, să nu răcești și mi-ai spus „Nu pot acum, mă îmbrățișez cu ploaia, nu vezi?!”. În altă zi, te-am găsit cu burta întinsă peste un mușuroi de furnici -”Ridică-te de-acolo, că te mănâncă furnicile!” Ai izbucnit în râs „Cum să mă mănânce?! Mă îmbrățișează, tati!” Atunci am înțeles de ce simțeam că mă îmbrățișează Universul când mă strângeai în brațe -brațele tale micuțe puteau cuprinde și simti Universul întreg. Am fost și mai gelos de-atunci înainte -m-am simțit și mai mărunt. Dar m-am simțit și foarte mândru -ființa asta micuță și cumva extraterestră, era și din mine…”
Am vrut să-i spun ceva, dar m-a oprit. „Mai ține-mă un pic”. L-am ținut. Strâns, strâns. Și am tăcut. Amândoi. Dar în îmbrățișarea aia tăcută, s-a petrecut cea mai frumoasă conversație pe care am purtat-o vreodată. ***

Advertisements

3 thoughts on “L-A ÎMBRĂȚIȘAT PE ȘEFU’?!! CURVA DRACU’!

  1. Cred ca o strangere de mana ar fi mai potrivita intr-un cadru profesional. Daca strangi in brate pe toata lumea , cum iti mai arati afectiunea fata de cei cu adevarat dragi tie? ( ex: familie, iubit etc.)
    Eu unul nu as vrea sa exprim afectiune atat de profunda si sa interactionez energetic cu atat de multe persoane, dar fiecare e liber sa faca ce vrea.
    Mult succes pe mai departe

    Liked by 1 person

    1. Recunosc, notiunea de cadru profesional mi-este straina. Colegii mei de teatru, profesorii, colegii de tv, mi-au fost si-mi sunt familii. Oricum, spuneam ca imbratisarea este o forma primara de comunicare -o strangere de mana nu inseamna comunicare, ci conventie si protocol. Cei dragi de acasa, familia mea intima, au dragostea mea -care desigur poate lua infinite forme, dincolo de imbratisare. Dar, fiecare cu firescurile noastre! 🙂

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s