IUBIREA NECONDIŢIONATĂ

– Cum arată iubirea necondiţionată? Există?

– Bineînţeles că există! Dar nu e pentru oricine! Doar pentru cei puternici! De neînvins! Aşa, ca mine! Te iubesc şi nu aştept nimic în schimb! Nici măcar să mă iubesti. Poţi să îţi bati joc de mine oricât! Rezist la orice! Şi la escapadele tale trimestriale, şi la jigniri, şi la tăceri de săptămâni, şi la du-te, vino, m-am săturat de tine. Nu-mi pasă că nu mă prezinţi nimănui niciodată drept partenera/partenerul tău, că mă foloseşti cu neruşinare, că-mi spui că nu ai o relaţie cu mine, că văd pe frigiderul tău poze cu tine împreună cu altcineva, că în timp ce dorm lângă tine îi spui altcuiva că îţi este dor. Nu! Nicidecum! Pentru că vezi tu, eu nu exist decât pentru tine! Şi nu vreau nimic de la tine. Doar să mă laşi să te iubesc. Să te ţin în braţe, să mă mângâi o dată pe lună, să taci lângă mine, să mă laşi să te privesc, să-ţi ling rănile, să am grijă de tine, să te feresc de toate fufele/hăndrălăii care nu te merită pentru că ele/ei nu te pot cunoaşte cu adevărat, dincolo de cuvinte, aşa ca mine, ei/ele vor mereu ceva în schimb, vor timpul tău, trupul tău, sufletul tău, ei/ele nu pot înţelege că tu nu poţi iubi pe nimeni -nu e vina ta, tu eşti un zeu/o zeiţă, simplul fapt că respirăm lângă tine e un privilegiu. Numai eu pot înţelege asta. Numai eu îţi pot da liniştea de care ai nevoie, pentru că numai lângă mine poţi face ce vrei, când vrei. Numai cu mine te poţi şterge la fund oridecâteori doreşti, iubesc mirosul rahatului tău -doar, câtor muritori le este îngăduit să se scalde în rahat de zei?! Vezi, asta e dragoste autentică! Dragoste necondiţionată! Îţi dau tot şi nu astept nimic în schimb. Doar sufăr zgomotos. Şi te urmăresc, te caut şi-n cur, şi fac isterii când te prind cu mâţa/motanu-n sac, şi jar mănâncă toate fufele/hăndrălăii care-ţi dau tărcoale! Ce dacă fac lucruri abjecte?! Încă o dovadă că te iubesc atât de mult!

mocirle

-Pe bune?!
-Pe bune!
-Hai sictir!

FERICIT versus SATISFĂCUT (sau cum călduţ nu înseamnă niciodată viu, ci doar în viaţă)

Nu știu cum arată iubirile până la capăt. Nu le-am văzut niciodată. De-aproape. Doar filme, povești de demult, romane. Ficțiune, deci. Nimic concret. În viața reală, trăită de mine, părinții mei s-au despărțit, părinții prietenilor/cunoscuților s-au despărțit (iar cei care încă mai sunt împreună fie își fac viața un iad, fie se urăsc mocnit), prietenii/cunoscuții mei s-au despărțit, eu m-am tot despărțit… Bunicii mei au fost împreună până la sfârșitul zilelor lor, dar dormeau în paturi separate… Ar fi iubirea pentru fiul meu, dar nici aia nu e până la capăt, că intră la categoria infinit, deci e fără capăt. 🙂 Nu se pune.

Și totuși, mi-e dragă ideea de iubire până la capăt. Am visat mereu la ea – dar să nu spuneți, că e secret. 🙂 Și imi place viața în doi! Cred în ea. Cred în viața împreună, zi și noapte, sub același acoperiș – e un test vital pentru o relație. Nu cred în relațiile „fiecare la el acasă”. Alea nu sunt relații. Sunt amiciții, presărate cu sex ocazional, cel mai probabil și de proastă calitate (și amiciția, și sexul). Nu le consider nici măcar ezitări ale unor nehotărâți. Fiecare la el acasă înseamnă „mi-ești simpatic(ă), dar nu te iubesc, nu am nevoie nici măcar să aflu cum mi-ar fi cu tine, pentru că știu sigur că nu ești tu acela/aceea”. Când iubești, vrei să respiri lângă omul ăla fiecare respirație. Vrei să adormi cu el, să te trezești cu el, să râzi cu el, să mănânci cu el, să mergeți la piață împreună, să-l ții în brațe că a avut o zi grea, să-l îngrijești când e bolnav. Când iubești nu mai există jocuri, strategii, calcule meschine, orgolii, temeri, alternative. E fără plasă de siguranță și așa trebuie să fie -intens și amețitor. Dacă o conjuctură nefericită te ține departe de cel pe care-l iubești, aerul tău rămâne, cumva, la el.

Văd că acum se poartă relațiile relaxate -”suntem împreună, dar separat, avem o relație matură (ce Dumezeu, că doar n-o să ne purtăm ca la 14 ani!) ne simțim bine, dar cu măsură”. Aud teorii gen „Ce rost are să ne complicăm, avem o relație fără obligații, suntem liberi să facem ce vrem, oricând, oricum nimic nu durează, deci să ne mulțumim cu o viață bună, liniștită”. Pe bune??! E ca și cum ai spune că e mai safe să nu dansezi, că poate-ți rupi vreun picior, sau n-ai mușca din măr de teamă să nu-ți rupi dinții. Ce e porcăria asta??? Sunt un om deschis la alte păreri și foarte tolerant, dar asta e ceva ce pur și simplu nu pot procesa, accepta – mi se pare o aberație atât de copleșitoare că îmi doresc să am o superputere magică și să transfer oamenii cu astfel de pledoarii în ființa mea, să poată vedea cu ochii mei, simți cu sufletul meu, să poată înțelege ce pierd.

Unii sunt de părere că la intensități atât de mari, o relație arde cu repeziciunea unui foc de paie. Se consumă prea repede (de parcă ar putea ști cineva care este potențialul unei relații – poate tocmai ai dat peste o mină de cărbuni!). Și oricum, ce nebunie e asta?! Aleg să dau o ciocolată prin răzătoare și să consum câte un gram pe săptămână, că vai o termin prea repede sau poate mi se apleacă – și, de fapt, să nu aflu niciodată gustul ciocolatei – sau aleg să o mănânc cu poftă, cu două mâini, să o ling de pe degete, să o savurez cu toate simțurile, să-mi bucur sufletul, să-mi inund fiecare celulă cu gustul de ciocolată, să transform ciocolata aceea într-o amintire de neuitat pentru sufletul și toate celulele mele?! Minunată stare de grație și de viu!

Da. Sunt pofticioasă. Chiar lacomă. Vreau tot și acum. Și, ce să vezi, nu mi s-a aplecat niciodată! Adulmec de la o poștă mirosul de frumusețe și nu mi-o refuz pentru nimic în lume – frumusețea e ceva atât de rar! Mi-am trăit îndrăgostelile cu voluptate – am dat tot, am primit tot. Uneori ele s-au transformat în iubire. Pe toate le-am trăit până la capăt -până la capătul iubirii. Nu vă pot povesti despre una până la capătul timpului -n-am ajuns încă acolo. Că au durat trei luni, sau 10 ani, au fost trăite zi și noapte, cu tot ce au adus zilele și nopțile – dragoste nebună, dialoguri minunate, tandrețe, prietenie, lacrimi, sacrificii, certuri, boală – toate au avut multă frumusețe și au lăsat în urmă-le și mai multă frumusețe, și de-o parte și de alta.

Timp petrecut împreună – piatra de temelie a orice. Fără această investiție, fără să-ți dăruiești timpul vieții tale, nu poți construi nimic pe lumea asta. O casă -cărămidă peste cărămidă, presupune prezența ta fizică, timp, viața ta; o grădină – o sapi, o uzi, o cureți de buruieni – timp fizic; un copil, o carte, o poezie, o pictură, o simfonie, un spectacol, orice! TOATE pe lumea asta se hrănesc în primul rând cu timpul tău.

„Timpul erodează relațiile de cuplu. Distruge romantismul.” Nu cred că timpul este dușmanul – timpul ne justifică trecerea, el construiește legături minunate între oameni, ne arată care ne sunt prietenii, ne dăruiește amintiri. Dar, da, are și obiceiul nesuferit (care nu ne convine deloc, motiv pentru care îi punem în cârcă toate oalele sparte) de a săpa constant după minusuri și a pune lupa pe ele – lipsa noastră de imaginație, micimile noastre, incompatibilitățile dintre noi. Iată, deci, nici timpul nu e perfect! Dar cu siguranță nu el e responsabil pentru relațiile noastre eșuate. Grijile, sărăcia, oboseala cronică – astea erodează o relație. Dragostea nu învinge totul, din păcate. Nici cea mai autentică, și reciprocă, și minunată dragoste nu poate răzbi fără înțelepciune, răbdare și-un strop de noroc.

Iubirile mari poate sunt cumva dictate de stele, dar scrierea o facem noi, aici, pe pământ. La noi e puterea de a le trăi „până la capăt”.

Concluzie : „a fi” cu cineva nu se poate decât trăind cu acel cineva. Trăindu-l – zile, săptămâni, luni, ani, zeci de ani sau o viață. Fiecare, după stelele și (ne)putințele noastre.

DOAMNĂ ÎNVĂŢĂTOARE, MAI ŞTIŢI DE CE V-AŢI ALES ACEASTĂ MESERIE? AŢI ŞTIUT VREODATĂ?

Îmi pare rău…
Să constat că mă confundaţi. Şi să constat că şi eu vă confund de vreo patru ani încoace. Până aici s-ar putea spune că suntem chit şi ne merităm una pe alta. Problema apare însă în punctul în care dvs mă confundaţi cu ceva ce n-ar trebui să confundaţi pe nimeni vreodată (mai ales din poziţia pe care o ocupaţi şi care vă obligă la multă înţelepciune şi diplomaţie), în vreme ce eu v-am confundat cu ceva ce am tot sperat că sunteţi, cu ceva ce mi-aş fi dorit atât de mult să fiţi -şi anume, un OM.

Învăţătorul, dragă doamnă învăţătoare, este o Instituţie. Învăţătorul este în viaţa şcolarului prima Întâlnire Notabilă. Trecerea învăţătorului prin viaţa copiilor n-ar trebui să fie oricum. Indiferent de cât de prost e plătit, cât de umilit de sistem, sau nefericit în plan personal. Pentru că Învăţătorul sădeşte (sau omoară) în copii respectul pentru şcoală. Iar asta le influenţează tot parcursul vieţii. Dar sunt sigură că nu vă spun lucruri noi. Doar lucruri pe care poate le-aţi uitat.

Cu toţii avem probleme. De tot felul. Nu trăim, din păcate, vremuri uşoare. Numai că asta nu e o scuză (nu trebuie să fie) pentru lipsa de respect faţă de cei cu care ne intersectăm -cu atât mai mult cu cât ei nu au, în cele mai multe dintre cazuri, nicio vină pentru nefericirile ori frustrările noastre.

Vreme de patru ani v-am tratat cu respect. Şi mi-am învăţat copilul să vă respecte. Mi-am îndeplinit îndatoririle de părinte cu prisosinţă -nu am lipsit de la nicio şedinţă, de la nicio curăţenie (am spălat până şi wc-urile din şcoală); m-am implicat în absolut toate acţiunile, activităţile, proiectele; am strâns din dinţi şi nu am făcut uz de pârghiile pe care le aveam -deşi aşa ar fi fost corect, şi mulţi părinţi mi s-ar fi rugat de sănătate- când mi s-a infectat copilul cu streptococ Beta hemolitic de două ori în două luni consecutive, alături de alţi 20, iar şcoala dădea din umeri (şi dealtfel nici dvs nu v-a păsat, până nu v-aţi îmbolnăvit). Am fost un părinte cu care aţi putut oricând discuta -nu am ridicat tonul niciodată; mi-am păstrat supărările pentru mine şi numai pentru mine; nu am sunat la ore nepotrivite, în zile nepotrivite, pentru motive stupide; mi-am certat şi pedepsit copilul pentru cea mai mică abatere de la normele şcolii, ba chiar şi atunci când greşeau alţii şi el era doar prin preajmă -ca să-i educ respectul pentru şcoală şi să înveţe să se ţină departe de orice fel de belele. Mai mult decât atât, v-am susţinut mereu -uneori din convingere, alteori doar din încăpăţânarea de a respecta “Instituţia” care ar fi trebuit să fiţi. În casa noastră, numele “Doamna învăţătoare” s-a scris şi s-a vorbit cu majuscule (chiar şi atunci când îndemnându-mi copilul să înveţe traducerea fericită şi cunoscută de atâtea şi atâtea generaţii a fabulei “Greierele şi Furnica”, în locul variantei incalificabil de proaste din manual, m-aţi denigrat în faţa copilului meu şi a clasei întregi, nelăsându-l să o recite şi replicând “Spune-i maică-tii să-şi vadă de treaba ei”; chiar şi atunci când aţi corectat greşit vreo lucrare (sincer, niciodată nu v-am bănuit de rea intenţie, ci le-am pus pe seama oboselii, tratându-le ca atare, deci nederanjându-vă NICIODATĂ pentru vreo notă). Chiar şi atunci când îmi vorbeaţi ca ultimului om (în funcţie de toanele în care vă prindeam), eu vă fabricam scuze şi circumstanţe atenuante şi vă tot reinventam. Ca să fie bine.

Pe scurt, am fost un părinte minunat pentru şcoală, şi inexistent (daca nu chiar execrabil) pentru copilul meu -pe el nu l-am apărat şi nu l-am susţinut niciodată în direcţia şcolii, lui nu i-am găsit scuze şi nici circumstanţe atenuante. Numai că de ceva timp, am început să mă indoiesc foarte tare că politica “lasă de la tine c-o să fie bine” este constructivă. Motivul?! Nu e bine. Ba e chiar rău.

scolar 2

Săptămâna trecută aţi făcut copilul nesimţit, pentru că a îndrăznit să vă spună că v-a dat banii pentru “Evaluare în Educaţie”. Bun, poate s-a înşelat, poate a uitat. Nu v-a acuzat de nimic. E un copil. Nici nu poate gândi până într-acolo încât să insinueze ceva (orice). Prea multă vorbărie de fapt. Un DASCĂL, adică o INSTITUŢIE, care ar trebui să fie “părintele de la şcoală” al copilului, îl face nesimţit. Şi ştiţi de fapt ce m-a neliniştit cel mai tare? Copilul nu a venit să vă “pârască”. „Nesimţit” a apărut în povestea lui atât de natural, ca şi cum ar fi fost “măi băiete”. Atunci m-am temut că e foarte posibil ca ăsta să fie un obicei. Şi aşa am aflat, că Doamna Învăţătoare, căreia eu îi construiesc în ochii copilului meu, de patru ani încoace, un soclu uriaş, Doamna Învăţătoare spre care n-are voie nici măcar să gândească rău, Doamna Învăţătoare-“mămica lui de la şcoală” îi vorbeşte aşa demult. Şi nu doar lui. Tuturor.

Şi mi-a venit să plâng. De furie, de dezamăgire…Pentru dvs, pentru mine… Pentru cât de ne”mămica de la şcoală” sunteţi pentru aceşti copii, pentru cât de nemamă am fost şi eu în tot acest timp în care mi-am învăţat copilul să respecte şi să iubească pe cineva care îl respecta şi îl iubea atât de puţin. Dar mai ales mi-a venit să plâng pentru felul în care copilul meu nu-şi dădea seama că ăsta e un lucru rău, pentru cum nu i se (mai) părea nelalocul lui. (în schimb, l-a durut nespus ca i-aţi dat toate felicitările înapoi -la care am muncit amândoi până la 12 noaptea).

M-am frământat mult. M-am gândit mult. Şi încă nu mă hotărâsem dacă are vreun rost să vă spun toate astea (unde mai pui că aţi devenit din ce în ce mai greu abordabilă). Apoi, curând, a venit şi ziua să-mi închideţi telefonul în nas. Mie. Cea plină de respect şi înţelegere. De ce? Pentru că am îndrăznit să-mi apăr copilul. Să-i fiu alături. Pentru prima oara în patru ani, i-am dat acordat dreptul la prezumţia de nevinovăţie. Nu pe un ton nepotrivit, nu pusă pe harţă. Diplomată şi cu respect. Ca întotdeauna.

Când mi-aţi închis telefonul a fost ca şi cum m-aţi fi scuipat în faţă. Iar dacă aţi putut face asta cu mine, nu vreau să mă gândesc ce faceţi cu personalitatea şi sufletele acestor (încă) micuţi. Când mi-aţi închis telefonul, aţi îngropat tot ceeace mai rămăsese bun din dvs în ochii mei. Iar eu sunt un om bun şi îngăduitor. Care suportă multe, care găseşte infinite scuze şi explicatii micimilor umane.

Aşa că o să vă rog să mă iertaţi dacă n-o să mai pot să vă reinventez. Nu cred că mai am de unde

Peste toate, aţi mai făcut un gest, atât de nefericit surprinzător şi de neînţeles din partea unui adult -l-aţi pedepsit nevinovat. Doar pentru că a fost SINGURUL dintr-o clasă întreagă, care a recunoscut că a alergat prin clasă în pauză. Şi l-aţi mai făcut şi mincinos, fără drept de apel, pentru că a insistat că el, deşi a alergat prin clasă, nu a lovit pe nimeni.

Copilul meu o fi multe, dar nu e mincinos. Nu încă. Asta e poate cea mai frumoasă şi importantă calitate a lui (sau defect?!) în acest moment. În timp ce alţii se fofilează, sau mint de-a dreptul ca să-şi scape pielea, lucru dealtfel des întalnit ş printre adulţi, darămite printre copii, el recunoaşte. Departe de mine să-i judec pe cei care ştiu să se fofileze -din contră, nutresc pentru ei o reală admiraţie, iar pe mamele lor le invidiez (a nu se citi cu ironie). Însă nu găsesc normal ca mesajul pentru un copil care posedă încă o asemenea rară şi nefericita virtute (nefericită pentru lumea in care trăim azi), să fie că asta e ceva greşit. Pentru că mâine ne vom indigna şi-l vom pedepsi că minte. Poate că “mâine” nu e departe, dar n-ar fi frumos dacă am încerca să încurajăm sinceritatea, în loc s-o ucidem din faşă?

În clasa dvs se fac mereu „judecăţi pe genunchi”. Ori le facem cum trebuie, ori nu le mai facem deloc. „Cum trebuie” ar fi să meargă acele camere şi atunci nu s-ar mai certa nimeni cu nimeni -nici copiii între ei, nici părinţii între ei, nici părinţii cu profesorii. Înţeleg că nu se poate. Atunci, dacă tot trebuie să stabilim „vinovaţi”, zic să o facem cu mare rigoare -că nu lucrăm cu saci de cartofi, ci cu copii, care pot fi foarte afectaţi de pedepsele nedrepte. Pentru că altfel, acest demers va fi mereu unul superficial şi fără rezultate.

Pe lângă faptul că aţi dat verdictul „vinovat” cât ai clipi, aţí mai făcut ceva inadmisibil din punctul meu de vedere în relaţia profesor-părinte -aţi minţit, probabil cu intenţia de a mă intimida, nu ştiu, că aşa „au spus copiii”. Pentru prima oară în patru ani, am verificat. M-aţi minţit.

…De ce? De ce ar face asta un adult? De ce ar face asta un învăţător? De ce ar face-o unui părinte cu mult bun simţ? Familia mea are o teorie, pe care nu o împărtăşesc, dar nici nu o exclud întru totul: tocmai pentru că sunt un părinte cu mult bun simţ, iar bunul simţ e prea des şi lesne confundat cu prostia. Ei bine, dacă e aşa, cred că e momentul să lămurim acest aspect. Şi vă spun că de acum mă voi lupta pentru copilul meu, în primul rând ca o mamă bună pentru el, şi mai apoi pentru şcoală. Cum n-am cerut niciodată pentru copilul meu “etichete” bune pe care nu le merită, nici nu voi permite să i se pună “etichete” proaste de care nu se face vinovat. Iar miza e o chestiune de principiu, şi nicidecum de războială cu dvs. Şi este şi o datorie faţă de copilul meu. O datorie cu care sunt restantă demult.

Mai e un aspect care nu-mi dă pace şi care îmi pare suspect şi incorect in această ecuaţie -cum şi de când a devenit copilul meu un copil problemă? Şi dacă a devenit, înseamnă că a mai avut abateri serioase (aici ar trebui să intrăm într-o altă discuţie, şi anume cum definim abaterile serioase). În cazul acesta, de ce nu am fost anunţată, ca să iau măsuri şi să nu mă trezesc peste noapte că sunt mama unui copil care a înnebunit subit şi e atât de dezastruos de indisciplinat încât îl ameninţaţi cu scăderea notei la purtare?!

Bineînţeles că accidentările din clasă ne îngrijorează pe toţi. Nu ştiu ce e de făcut pentru a-i convinge să nu mai iasă din bănci în pauze, dar mă îndoiesc foarte tare că sunt capabili să realizeze la această vârstă consecinţele unei note scăzute la purtare. Oricum, a constrânge un copil să nu se joace, mi se pare o glumă proastă şi o tortură, deopotrivă. Chiar dacă asta ne-ar asigura nouă, părinţi şi profesori, o binecuvântată linişte, şi lor un plus de siguranţă, trebuie să acceptăm că aşa ceva este pură utopie.
Mi-aş fi dorit să putem discuta despre toate astea în linişte, constructiv şi să căutăm soluţii înţelepte împreună cu ceilalţi părinţi, asemeni unor adulti respectabili ce ne pretindem cu toţii. Mi-aş fi dorit să ne percepeţi şi să ne trataţi ca pe o echipă şi nu ca pe o gloată de duşmani. Din păcate, n-a fost să fie. Nu ştiu ce clase aţi avut înainte de noi. Ştiu doar că nu aţi ratat niciodată ocazia, în niciuna dintre puţinele şedinţe pe care le-aţi ţinut cu noi, să ne spuneţi că suntem cea mai îngrozitoare clasă de părinţi pe care aţi avut-o vreodată. V-aţi pus vreo secundă întrebarea că poate nu părinţii sunt problema, ci dvs nu mai sunteţi aceeaşi? Sau că tot spunându-le că sunt nişte scursuri (chiar şi unor adulţi) s-ar putea să-i faceţi să creadă asta despre ei, iar asta să-i înrăiască şi să-i învenineze? …

Îmi doresc nespus ca acest episod de nebunească şi absolută sinceritate să nu fie privit ca o necuviinţă (pentru că nu e) şi să nu vă învrăjbească şi mai tare împotriva ideii de părinţi -se ocupă un întreg sistem de asta, cu migală, zi de zi. Ci să vă provoace la un proces (dureros, cu siguranţă) de introspecţie, de coborâre în sinele dvs cel mai adânc, unde poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vă regăsiţi. Vă doresc asta din tot sufletul. Pentru noi e târziu. Noi nu mai avem parte de a doua şansă. Dar dvs şi generaţiile următoare care vă vor trece prin mână, o aveţi. Nu o irosiţi.
Cu bine.
Semnat: un părinte obosit şi amărât şi deja îngrozit, după doar patru ani de şcoală

INFIDELILOR CE SUNTEM!

Se vorbeşte și se scrie obsesiv despre infidelitate. Puhoaie de lacrimi, de indignare, de furie, de nefericire, s-au revărsat din acest subiect. Psihologii scriu tratate, cercetătorii britanici cercetează cauzele, consilierii maritali fac averi, în timp ce toți ne jucăm sufletele la ruleta rusească, cu glonțul infidelității. Ce mă surprinde și mă nedumerește e că, după atâta timp, tot femeile sunt majoritare în banca acuzării. Tot femeile – de la intelectuale rafinate, la dudui diverse – se dau de ceasul morțíi infidelității, deplângându-și soarta crudă și târând după ele traumele trădării, ca pe o osândă. Astfel, bărbații poartă de milenii stigmatul infidelității – devenit de-acum, cumva, sinonim cu ei. Ca și când în ADN-ul lor ar exista o spirală în plus (sau în minus, ar fi de părere doamnele furioase pe subiect).

infidelitate 7 bis

Poate, femeie fiind, s-ar cuveni să fiu solidară cu femeile. Dar simțul dreptății se pare că îmi e mai dezvoltat decât cel de turmă și se revoltă organic la vederea pisicii moarte, aruncată invariabil în curtea turmei adverse. De fapt, cred că aici își și află originile acest buboi imens și purulent – în „advers”. Recunosc, nu am îmbrățișat niciodată metafora cu „femeile și barbații provin de pe planete diferite” sau cea cu “bărbatul-vânător”. După mai bine de 20 de ani de observat, ascultat, disecat, dar mai ales trăit povești de iubire, am ajuns la seninătatea concluziei că suntem plămădiți cu toții din aceleași „ingrediente” – poate proporțiile diferă, dar nicidecum în funcție de sex, ci de la om la om. Dacă ar fi să facem o medie globală a infidelității, pe sexe, am obține o remiză de toată frumusețea, care cu siguranță ar ofensa și ar pune pe gânduri ambele tabere. Am constata că și prin venele femeilor curge la fel de mult sânge de vânător, că infidelitățile lor -când nu sunt mai „vinovate” decât ale bărbaților- sunt cel puțin la fel de frivole, că fragilitatea feminină este un mit ținut în viață doar ca să camufleze o patologie deloc onorantă – plăcerea victimizării. Desigur, nu toate femeile corespund descrierii de mai sus, după cum nici toți bărbații nu „e porci” infideli. Carevasăzică, bărbați și femei, suntem oameni toți, pe aceeași planetă -și adversari doar dacă asta ne propunem. Nu încerc să-i disculp pe domni -cu atât mai puțin cu cât destui încă mai cred că infidelitatea este apanajul bărbăției și se simt cool când o practică. Nu încerc nici să le demonizez pe doamne -mi-aș jigni inteligența cu așa un sabotaj ieftin. Doar refuz să mă înrolez în „războiul sexelor” – care, ca orice război, nu poate fi decât stupid. Desigur, n-am scăpat de ironii sau includerea în tipologia „naiva romantică și utopică” -și de către femei, și de către bărbați. Fără excepție însă, ele și-au dorit să fie ca mine, iar ei să fie cu mine. Carevasăzică, văzute dinspre mine, lucrurile apar cât se poate de simple: oricum am fi, ne merităm unii pe alții.

Dar, dacă tot ne pasionează polemicile pe tema infidelității, propun o altă abordare, chiar inepuizabilă – nu cumva se face prea mare caz de infidelitate? „Bărbații și vocația trădării”!!! Rahat! Infidelitatea nu este o vocație -și cu atât mai puțin una de sex masculin. Şi nu întotdeauna infidelitatea este o trădare. Poate fi o conjuctură nefericită, o greșeală stupidă, o rătăcire, o nevoie de confirmare, o spaimă că nu mai exiști, un dor să fii văzut sau de joacă pur și simplu, pentru unii (ăia mai artiști)  chiar sursă vitală de inspirație. Trădare e când irosești omul de lângă tine neiubindu-l, când nu pleci pentru că ești prea laș sau prea comod, când cauți cu el de mână, când îl păstrezi ca „plasă de siguranță” sau „în lipsă de, lucrăm cu”. Dar chiar și în aceste situații, trădarea față de sine e mai mare decât față de cel trădat.

Cu atât mai puțin putem vorbi despre trădare când apare îndrăgosteala. Trădarea presupune premeditare, cântărire – e o alegere. Îndrăgosteala nu e o alegere. E o nebunie -temporară, ce-i drept, în majoritatea cazurilor. Se întâmplă pur și simplu. Dar și relația voastră, ajunsă de-acum ditamai construcția, a început tot cu o îndrăgosteală. Poți alege să n-o trăiești pe-asta. Să fii înțelept. Eu una nu-mi doresc ca omul de lângă mine să facă asemenea alegeri -să rămână lângă mine cu doruri neîmplinite, pe care sufletul lui să mi le impute într-o zi. NU. Vreau lângă mine un om care să fie sigur că își dorește să se afle aici și nu în altă parte. Iar dacă îl încearcă nesiguranțe, dacă are nevoie de timp pentru răspunsuri, să fie suficient de inteligent cât să nu aflu (nici de la el, nici accidental). Pentru că dacă aflu, s-a terminat. Nu pentru că aș privi-o ca pe o trădare, ci pentru că pur și simplu nu m-aș pricepe să gestionez așa ceva. Nu aș fi atât de înțeleaptă. N-aș fi în stare să trăiesc cu asta – oricât l-aș iubi și oricât potențial irepetabil ar avea relația noastră. Nu știu cât orgoliu și câtă trufie se ascund în toată această neputință. Știu însă că neputința asta ascunde o dependență – dependența de certitudinea că nicio altă amintire nu va reuși să umple lipsa mea. Malefică dependență, veți spune. Mda, fiecare cu micimile noastre.

vin

Cândva, o bună și veche prietenă mi-a cerut disperată sfatul dacă să-și mai primească sau nu înapoi soțul întors mai îndrăgostit ca niciodată dintr-o aventură de juma’ de an cu o alta (o telenovelă îngrozitoare). I-am spus că nici Dumnezeu nu și-ar permite să dea astfel de sfaturi. A insistat totuși, și m-a întrebat ce aș face eu într-o asemenea situație. Era prima oară când îmi puneam problema, dar răspunsul a venit pe nerăsuflate: „Mi-aș pune trei întrebări: 1. Îl mai iubesc? 2. Îl mai vreau? 3. Îl mai pot?”. Se pare că l-a mai iubit, l-a mai vrut, și l-a mai și putut. Cinste ei!

Am întâlnit însă și cazuri în care doamnele pesemne au trișat când și-au dat răspunsurile, ori s-au amăgit că pot, transformându-și astfel relația într-un coșmar. Cea mai câștigată, cumva – dar și cea mai dramatică – mi se pare cea care, tot dintr-o dorință aprigă și de nestăvilit de răzbunare, și-a trăit coșmarul singură, aruncându-se o vreme în brațele tuturor celor care se îndrăgosteau de ea -și nu erau puțini- colecționând iubiri cu disperarea condamnatului la neiubire. Părea pornită să se răzbune pe toată suflarea bărbătească, iar faptul că n-o facea conștient, ba chiar cu o oarecare inocență, îi dădea așa o aură de înger decăzut și o senzualitate de pe altă lume, care l-ar fi îngenuncheat la picioarele ei, îndrăgostit iremediabil, pînă și pe diavol. N-am reușit să-mi dau seama dacă a fost un joc conștient, asumat, care îi excita creierul, sau doar o nebunie temporară, pansament pentru o durere mai mare decât putea sufletul ei încape – era totuși multă suferință acolo. Îmi spunea că e singurul mod în care nu mai simte durerea, singurul mod în care poate înțelege ce a trăit el când a înșelat-o. Că aventurile ei sunt singurul refugiu de zoaiele suspiciunii veșnice cu care l-ar fi împovarat pe el și care le-ar fi ucis dragostea. Eu cred că erau singurul mod prin care reușea să-l ierte. Nu părea să o preocupe deloc soarta celorlalți, pe care îi amăgea și cărora avea să le rupă sufletul mai devreme sau mai târziu. Își spăla conștiința iubindu-i „să le ajungă pentru trei vieți” – cum îi plăcea să spună. Și totuși, pe niciunul – nici chiar pe toți la un loc – mai mult decât își iubea bărbatul. Și uite cum o nenorocită de infidelitate prostească, a declanșat o urgie de infidelități, care în fond nu aveau nimic de-a face cu trădarea.

infidelitate

Trăim vremuri de concurență acerbă. Chiar și în dragoste. Uitați-vă-n jur -tentații la tot pasul. Iar internetul a extins opțiunile și probabilitățile până la infinit. Pentru bărbați, mai ales, trebuie să fie îngrozitor -unde te-ntorci, numai chimii (ăia mai infantili probabil trăiesc Raiul pe Pământ, dar oricum – infantil, neinfantil – cât să fii de selectiv?!). Au și femeile raiul lor: chirurgia estetică, tratamentele cosmetice de ultimă generație, ditamai industria de make-up – cu puțin noroc rămân în cărți până spre 60 de ani. Iadul însă, e ca pe lumea cealaltă – la comun. Și este doar un amărât de efect, cât se poate de previzibil, al raiurilor enunțate -bărbaților li se apleacă în cele din urmă de la atâtea chimii (cu cât mai târziu, cu atât mai mare și mai amară le e porția de singurătate -că n-or fi făcuți din șaibe); femeilor, orice-ar face, le iese pe nas competiția  (în care au fost azvârlite fără voia lor și fără nicio șansă de izbândă definitivă) sub formă de crize existențiale diverse, din care nu vor înțelege nimic pentru că nu e nimic de înțeles. (Mereu am gândit că acolo, Sus, au un scenarist foarte conflictual, cu accese de umor macabru).

”Nu e greu să cucerești, greu e să păstrezi” îmi spunea, cândva, un prieten. Privind din acest unghi, și femeie fiind, reiese că toată dragostea pe care am trăit-o și toată frumusețea, fac din mine nu o privilegiată, ci o campioană de-a dreptul. Dar oare țin de cald medaliile, la bătrânețe?!…

Totuși, revenind, dacă totul e doar chimie și calcul matematic, ar trebui ca numai bărbații să fie infideli. Ceeace e e profund neadevărat. Și-atunci?!… Eu zic așa: dacă tot trăim o orgie generalizată -în numele unei competiții absurde, dezechilibrate și complet unfair- să învățăm dracului să fim fericiți în clipa asta, acum, cu toată frumusețea și dragostea pe care ni le oferă. Și să privim fiecare zi care trece lângă omul pe care-l iubim și care ne iubește, ca pe-o medalie de platină în cea mai imposibilă și totuși crunt de reală competiție din câte au existat vreodată. Pentru că dacă omul ăla se întoarce la noi zi de zi, și noi la el – bântuiți, sau nu, de infidelități mai mari sau mai mici – e pentru că într-un fel sau altul, fiecare, simțim că locul nostru e acolo și nu în altă parte. Veți spune că e doar o chestiune de timp. Poate. Cu puțin noroc, poate că nu. :) Eu încă mai sper să fie o chestiune de dragoste.

P.S. N-ar fi minunat ca pentru fiecare om din lumea asta să existe măcar promisiunea că va fi așteptat de iubirea aia, cea mai mare și mai importantă iubire – aia pe care va dori să o trăiască până la capăt, după ce le va fi trăit pe toate celelalte – până la 80 de ani, în fața șemineului, sau undeva, pe o plajă, oriunde?

P.P.S. La naiba, nu! Matematic vorbind, tot ar rămâne prea multe muieri nefericite!

infidelitate 3

SINUCIDEREA -DREPTUL DE A RENUNȚA

Nebun…Cum adică, nebun? Adică nu e bun? Adică un nebun e rău? Sau e nebun fiindcă nu mai e bun de nimic? Și de ce ar fi ceva rău să nu mai fii bun de nimic?  Să nu mai fii apt să te integrezi -și poate, în cele din urmă,  nici chiar să respiri- într-o lume atât de cumplită cum e societatea umană. Ce e rău în a refuza să mai porți măști,  să te mai zbați când ești zdrobit? Este forma supremă de renunțare -cea mai dramatică din câte există. Și totuși cea mai onestă, și cumva atât de poetică!

Nebunii m-au preocupat dintotdeauna.  Am căutat să le aflu poveștile, să înțeleg ce anume i-a făcut să piardă controlul, în ce punct creierul lor a cedat, unde au rămas captivi. Nebunii (nebunii, nu demenții, descreierații, psihopații) au povești foarte frumoase și inimi foarte mari -un anumit gen de nebuni, cei care au avut cândva vieți (familie, iubire, carieră). Deși sunt o priveliște tristă și preferăm să îi evităm, nebunii sunt poate cele mai complexe ființe umane, de la care am avea multe de învățat.

Există multe feluri de nebuni -veseli, deprimați, sinucigași, artiști (la aceștia din urmă nebunia este constructivă, prolifică -depresiile lor nasc succes și nu ratare).

Astăzi sunt parcă mai mulți nebuni ca niciodată. Și mai tineri -de la cei pe care-i vedem gesticulând, râzând, vorbind singuri pe străzi, până la apropiați de-ai noștri căzuți în depresii adânci despre care nu bănuim nimic până-n ziua în care se sinucid.
Întotdeauna (încă de mic copil, când intuiția mea era pur viscerală cumva, și nu cerebrală) am trăit cu sentimentul că granița dintre normalitate și nebunie este mai subțire decât un fir de păr. Și că pe oricare dintre noi viața ne poate arunca oricând dincolo.
Bunica mea are o vorbă, pe care târziu am înțeles-o: „Nu ferici pe nimeni până nu moare”.  Înțelepciunea bătrânilor noștri face cât o mie de tratate de filosofie!… „Nu ferici pe nimeni până nu moare” -nu poți spune despre nimeni că a avut o viață bună până nu moare. Se poate întâmpla oricând, orice, care să anuleze tot rostul unei vieți, dureri atât de mari încât să nu mai conteze nimic, oricât de frumos, de până atunci.
Nu cred și chiar mă irită teoria că depresivii, sinucigașii sau cei cu mințile pur și simplu rătăcite, sunt oameni slabi, care cedează. În primul rând nu cred că despre asta este vorba aici -slabi sau puternici. Ci despre percepție și despre a simți. Cred că ei, cumva, văd lumea și îi simt durerea la intensități de care noi, ceilalți, nu suntem capabili. O empatie extraordinară îi face să treacă într-o altă dimensiune a realului, să înțeleagă la un alt nivel, mult superior, trecerea prin lumea aceasta, zădărnicia până la urmă a tot. Privind din acest unghi, cum putem ști care este adevărul și deci realitatea? Poate că ceeace noi numim putere (de a face față, de a merge mai departe iar și iar) nu e decât o perdea de fum, de iluzii, de bule de săpun -miliarde de soluții pe care creierul nostru le inventeză pentru a face viața suportabilă.
Sinuciderea e o formă de eutanasie, ar trebui să fie un drept al fiecăruia. Nu ne-a întrebat nimeni când am fost aduși pe lume dacă vrem asta, ar trebui să avem libertatea de a decide măcar până unde vrem. Unora le e scris să trăiască drame inimaginabile -a le supraviețui ar fi aproape o aroganță, o trufie, ori o încăpățănare gratuită (să demonstrezi ce? ca să ce?). Uneori, a le cere să supraviețuiască ar însemna să le cerem să fie zei. În astfel de situații, a-ți pierde mințile (și chiar a te sinucide) apare ca un firesc.

cuvinte

Până nu demult m-am făcut vinovată de a judeca mamele sinucigașe. Cum să lași copilul ăla singur? O mamă e o forță a naturii -învinge orice demoni, pentru că ea încetează să-și mai aparțină din momentul în care devine mamă. Așa gândea mama din mine. Apoi, într-o zi, am aflat o poveste despre o mamă a unui copil de trei ani, cu o familie frumoasă, care a supraviețuit unei tentative de suicid. Întrebată fiind cum de nu s-a gândit la copil în momentele în care a luat decizia, a spus: „Numai la el m-am gândit. Și am înțeles că doar așa îl pot elibera de povara unei mame nebune, veșnic în depresii, care îi va aduce numai suferință. Am simțit că cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru copilul meu, dacă îl iubesc cu adevărat, este să dispar cât mai curând din viața lui.”

gemeni cu ascendent in scorpion

Toată lumea vorbește despre depresie ca despre o boală a minții. O boală care deformează percepția realității și omoară speranța.  Dar dacă nu o deformează, ci o arată exact așa cum e? Soluția pe care o oferă medicina constă în ședințe de terapie și medicamentație care să regleze dezechilibrele chimice din creier. Prea des însă toate acestea nu au efect și e doar o chestiune de timp până când pacientul se întoarce în prăpăstiile lui. Psihologii înșiși recunosc asta, admițând tacit că depresia este deseori incurabilă.

Oare nu cumva se aplică pansamentul pe lângă rană? Oare depresia nu este mai mult o boală a sufletului decât a creierului? Cum tratezi un suflet bolnav? În primul rând, acceptându-l. Apoi, învățându-l să se accepte și să-și folosească durerea ca materie primă pentru zbor și nu pentru prăbușire. Și dacă asta nu e posibil, dacă durerea e atât de mare sau de veche, atât de incurabilă, să le acceptăm renunțarea -sau măcar să le-o respectăm. Și să nu-i mai înmormântăm fără slujbă la marginea cimitirului, să nu-i mai ucidem de două ori târându-le numele în discuții publice sterile, să nu-i mai îndurerăm și după moarte cu întrebări de genul „Cum a putut?! Cum să faci o asemenea prostie? Da’ ce, toți avem probleme și nu ne mai sinucidem!”
Majoritatea dintre noi are tendința de a-i cataloga pe cei sensibili drept slabi. O spun cu o anume aroganță, îi face să se simtă superiori sau cumva recunoscători că au fost selectați de natură de partea supraviețuitorilor.

Eu cred că cei sensibili sunt nebunii visători care fac lumea asta să se învârtă. Cei sensibili, cu empatia lor minunată, văd și aud toate durerile lumii și îi trag și pe ceilalți de mânecă. Cei sensibili creează muzică, poezie, culori -ne dăruiesc toate acele nimicuri esențiale fără de care viața ar fi doar durere și robie. Cei sensibili îndrăznesc acolo unde ceilalți nici nu sunt în stare să viseze, sunt nebunii care ies în stradă și urlă „Regele e gol!„ Și da, uneori, cei sensibili vorbesc singuri pe străzi sau se sinucid.

papadie 7

Nu, nu pledez pentru sinucidere -iubesc viața, o celebrez în fiecare zi, am învățat să mă agăț de toate firimiturile de frumusețe din jur și când nu mai sunt nici alea, le inventez. Dar din păcate -sau din fericire, nu știu- pot vedea și dincolo de perdelele de fum. Acolo e o lume plină de durere, de disperări neurlate, de luptă continuuă pentru fiecare respirație -lumea scăpată din Matrix, infinit mai vie în durerea și disperarea ei, și infinit mai valoroasă. Cei mai mulți dintre noi n-ar putea respira nici măcar o zi în afara perdelelor de fum. Acolo sunt adevărații supraviețuitori.

MatrixPod

P.S. Întrebare pentru Biserica Ortodoxă Română – Sinucigașii nu au dreptul la slujba de înmormântare, pentru că au comis păcatul suprem de a lua ceeace Dumnezeu a dăruit. Și atunci criminalii?… De ce e un păcat de neiertat să renunți la propria viață și unul negociabil să iei viețile altora? Fără supărare, dar nu cred că Dumnnezeu are vreo legătură cu aberația asta.