SINUCIDEREA -DREPTUL DE A RENUNȚA

Nebun…Cum adică, nebun? Adică nu e bun? Adică un nebun e rău? Sau e nebun fiindcă nu mai e bun de nimic? Și de ce ar fi ceva rău să nu mai fii bun de nimic?  Să nu mai fii apt să te integrezi -și poate, în cele din urmă,  nici chiar să respiri- într-o lume atât de cumplită cum e societatea umană. Ce e rău în a refuza să mai porți măști,  să te mai zbați când ești zdrobit? Este forma supremă de renunțare -cea mai dramatică din câte există. Și totuși cea mai onestă, și cumva atât de poetică!

Nebunii m-au preocupat dintotdeauna.  Am căutat să le aflu poveștile, să înțeleg ce anume i-a făcut să piardă controlul, în ce punct creierul lor a cedat, unde au rămas captivi. Nebunii (nebunii, nu demenții, descreierații, psihopații) au povești foarte frumoase și inimi foarte mari -un anumit gen de nebuni, cei care au avut cândva vieți (familie, iubire, carieră). Deși sunt o priveliște tristă și preferăm să îi evităm, nebunii sunt poate cele mai complexe ființe umane, de la care am avea multe de învățat.

Există multe feluri de nebuni -veseli, deprimați, sinucigași, artiști (la aceștia din urmă nebunia este constructivă, prolifică -depresiile lor nasc succes și nu ratare).

Astăzi sunt parcă mai mulți nebuni ca niciodată. Și mai tineri -de la cei pe care-i vedem gesticulând, râzând, vorbind singuri pe străzi, până la apropiați de-ai noștri căzuți în depresii adânci despre care nu bănuim nimic până-n ziua în care se sinucid.
Întotdeauna (încă de mic copil, când intuiția mea era pur viscerală cumva, și nu cerebrală) am trăit cu sentimentul că granița dintre normalitate și nebunie este mai subțire decât un fir de păr. Și că pe oricare dintre noi viața ne poate arunca oricând dincolo.
Bunica mea are o vorbă, pe care târziu am înțeles-o: „Nu ferici pe nimeni până nu moare”.  Înțelepciunea bătrânilor noștri face cât o mie de tratate de filosofie!… „Nu ferici pe nimeni până nu moare” -nu poți spune despre nimeni că a avut o viață bună până nu moare. Se poate întâmpla oricând, orice, care să anuleze tot rostul unei vieți, dureri atât de mari încât să nu mai conteze nimic, oricât de frumos, de până atunci.
Nu cred și chiar mă irită teoria că depresivii, sinucigașii sau cei cu mințile pur și simplu rătăcite, sunt oameni slabi, care cedează. În primul rând nu cred că despre asta este vorba aici -slabi sau puternici. Ci despre percepție și despre a simți. Cred că ei, cumva, văd lumea și îi simt durerea la intensități de care noi, ceilalți, nu suntem capabili. O empatie extraordinară îi face să treacă într-o altă dimensiune a realului, să înțeleagă la un alt nivel, mult superior, trecerea prin lumea aceasta, zădărnicia până la urmă a tot. Privind din acest unghi, cum putem ști care este adevărul și deci realitatea? Poate că ceeace noi numim putere (de a face față, de a merge mai departe iar și iar) nu e decât o perdea de fum, de iluzii, de bule de săpun -miliarde de soluții pe care creierul nostru le inventeză pentru a face viața suportabilă.
Sinuciderea e o formă de eutanasie, ar trebui să fie un drept al fiecăruia. Nu ne-a întrebat nimeni când am fost aduși pe lume dacă vrem asta, ar trebui să avem libertatea de a decide măcar până unde vrem. Unora le e scris să trăiască drame inimaginabile -a le supraviețui ar fi aproape o aroganță, o trufie, ori o încăpățănare gratuită (să demonstrezi ce? ca să ce?). Uneori, a le cere să supraviețuiască ar însemna să le cerem să fie zei. În astfel de situații, a-ți pierde mințile (și chiar a te sinucide) apare ca un firesc.

cuvinte

Până nu demult m-am făcut vinovată de a judeca mamele sinucigașe. Cum să lași copilul ăla singur? O mamă e o forță a naturii -învinge orice demoni, pentru că ea încetează să-și mai aparțină din momentul în care devine mamă. Așa gândea mama din mine. Apoi, într-o zi, am aflat o poveste despre o mamă a unui copil de trei ani, cu o familie frumoasă, care a supraviețuit unei tentative de suicid. Întrebată fiind cum de nu s-a gândit la copil în momentele în care a luat decizia, a spus: „Numai la el m-am gândit. Și am înțeles că doar așa îl pot elibera de povara unei mame nebune, veșnic în depresii, care îi va aduce numai suferință. Am simțit că cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru copilul meu, dacă îl iubesc cu adevărat, este să dispar cât mai curând din viața lui.”

gemeni cu ascendent in scorpion

Toată lumea vorbește despre depresie ca despre o boală a minții. O boală care deformează percepția realității și omoară speranța.  Dar dacă nu o deformează, ci o arată exact așa cum e? Soluția pe care o oferă medicina constă în ședințe de terapie și medicamentație care să regleze dezechilibrele chimice din creier. Prea des însă toate acestea nu au efect și e doar o chestiune de timp până când pacientul se întoarce în prăpăstiile lui. Psihologii înșiși recunosc asta, admițând tacit că depresia este deseori incurabilă.

Oare nu cumva se aplică pansamentul pe lângă rană? Oare depresia nu este mai mult o boală a sufletului decât a creierului? Cum tratezi un suflet bolnav? În primul rând, acceptându-l. Apoi, învățându-l să se accepte și să-și folosească durerea ca materie primă pentru zbor și nu pentru prăbușire. Și dacă asta nu e posibil, dacă durerea e atât de mare sau de veche, atât de incurabilă, să le acceptăm renunțarea -sau măcar să le-o respectăm. Și să nu-i mai înmormântăm fără slujbă la marginea cimitirului, să nu-i mai ucidem de două ori târându-le numele în discuții publice sterile, să nu-i mai îndurerăm și după moarte cu întrebări de genul „Cum a putut?! Cum să faci o asemenea prostie? Da’ ce, toți avem probleme și nu ne mai sinucidem!”
Majoritatea dintre noi are tendința de a-i cataloga pe cei sensibili drept slabi. O spun cu o anume aroganță, îi face să se simtă superiori sau cumva recunoscători că au fost selectați de natură de partea supraviețuitorilor.

Eu cred că cei sensibili sunt nebunii visători care fac lumea asta să se învârtă. Cei sensibili, cu empatia lor minunată, văd și aud toate durerile lumii și îi trag și pe ceilalți de mânecă. Cei sensibili creează muzică, poezie, culori -ne dăruiesc toate acele nimicuri esențiale fără de care viața ar fi doar durere și robie. Cei sensibili îndrăznesc acolo unde ceilalți nici nu sunt în stare să viseze, sunt nebunii care ies în stradă și urlă „Regele e gol!„ Și da, uneori, cei sensibili vorbesc singuri pe străzi sau se sinucid.

papadie 7

Nu, nu pledez pentru sinucidere -iubesc viața, o celebrez în fiecare zi, am învățat să mă agăț de toate firimiturile de frumusețe din jur și când nu mai sunt nici alea, le inventez. Dar din păcate -sau din fericire, nu știu- pot vedea și dincolo de perdelele de fum. Acolo e o lume plină de durere, de disperări neurlate, de luptă continuuă pentru fiecare respirație -lumea scăpată din Matrix, infinit mai vie în durerea și disperarea ei, și infinit mai valoroasă. Cei mai mulți dintre noi n-ar putea respira nici măcar o zi în afara perdelelor de fum. Acolo sunt adevărații supraviețuitori.

MatrixPod

P.S. Întrebare pentru Biserica Ortodoxă Română – Sinucigașii nu au dreptul la slujba de înmormântare, pentru că au comis păcatul suprem de a lua ceeace Dumnezeu a dăruit. Și atunci criminalii?… De ce e un păcat de neiertat să renunți la propria viață și unul negociabil să iei viețile altora? Fără supărare, dar nu cred că Dumnnezeu are vreo legătură cu aberația asta.

Advertisements

9 thoughts on “SINUCIDEREA -DREPTUL DE A RENUNȚA

  1. Sinuciderea are legătură cu Dumnezeu. Uite Iuda și Pertu. Iuda l-a vândut pe Isus, a regretat și s-a sinucis. Peru s-a lepădat de Isus de 3 ori și a trăit cu ăsta o viață întreagă. Un criminal se poate cai sincer dar un sinucigaș nu mai poate face ăsta. Cu toate acestea slujba ar trebui sa se facă. În cele din urma doar Dumnezeu poate judeca

    Like

  2. Si eu mai demult eram curioasa… Acum fac parte din “comunitatea” depresivilor, nebunilor…sau altfel de oameni, de suflete. Si eu am avut idei de sinucidere, majoritatea vietii mele (si acum cateodata) am trait-o simtindu-ma respinsa in primul rand de familie (mai putin de tatal meu) si ulterior (dupa copilarie), de catre societate. Inca nu sunt la stadiul grav (cred eu), am refuzat orice tratament medicamentos si am ales sa ma lupt singura. Este greu, dar in viata merita sa te chinui pentru putinele momente de fericire. Numai asa reusesti sa intelegi ce inseamna aprecierea. Eu acum vorbesc numai si numai in ceea ce ma priveste. Cand am invatat sa sufar de atacuri de panica, anxietate si depresie, am crezut ca o sa ma simt mai putin singura daca vad cate persoane sufera de aceste lucruri… Dar nu! Ma doare sufletul si mai tare cand vad atatia oameni buni, excelenti, care lasa capul in jos, invinsi de ura care se resimte in aer. As vrea sa ii imbratisez, sa le spun ca nu sunt singuri, dar fiind una din aceste persoane stiu ca s-ar simti si mai neajutorati. Eu prefer sa tac, prefer sa scriu pentru mine si daca vine cineva la mine si ma ia in brate spunandu-mi “Las’… O sa fie bine!” o sa refuz imbratisarea si o sa ii spun: “cand???? Cand o sa fie bine??? Poti tu sa imi stergi suferinta si intunericul din mine?”. Din cate am observat de-a lungul timpului, o persoana depresiva nu cere multe, poate chiar deloc… Dar atunci cand vezi o farama cat de mica de zambet, daca iubesti acea persoana, fa ce-ti cere, fa-i pe plac pentru ca nu stii cand vei mai vedea acea sclipire in ochii lui/ei. Eu acum pot vorbi despre asta pentru ca am reusit sa ma despart in doi oameni: omul cu depresie si cu atacuri agresive de panica si omul fericit, implinit, care lupta. Cat despre sufletele care apeleaza la sinucidere, IN NICI un caz nu trebuiesc judecate. Este viata lor, este drumul ales de ei. Noi, oamenii, avem si acea farama de egoism. Ii judecam pentru ca ne lasa in urma cu suferinta si preferam sa ii tinem aici langa noi, pentru noi, pentru linistea si fericirea noastra, nu pentru a lor. Si sunt de parere ca, cu cat ii fortezi sa ramana aici, cu atat mai mult isi vor dori sa plece si vor fi convinsi ca asta este calea cea buna. Imi cer scuze ca m-am intims si poate ca pentru unii aberez, am vrut doar sa vorbesc un pic…. Multumesc 🙂

    Liked by 1 person

  3. specific omului, ca si oricarei fiinte vii, e instinctul de supravietuire, cand ala nu(mai) merge inseamna ca esti defect, poate pui capat vietii. Sensibil inseamna vulnerabil, sensibil nu inseamna prin definitie artist. Sau iubitor al frumosului.Sau al compasiunii. Asta nu inseamna ca nu ai dreptul la viata, sau la neviata- atunci cand…crezi, simti, hotarasti ca…. E un drept, de care nu doar oamenii se folosesc, ci si necuvantatoarele. Sa continue sau nu. Si un om puternic se poate hotara sa puna capat, totusi.Sinuciderea nu are de-a faca cu structura sufletului, poate doar cu complexitatea lui. Dar e un drept, nu incape judecata aici, nici a semenilor, nici a bisericii, nici a nimanui altcuiva; cred ca nu ar trebui sa ne pese.

    Liked by 1 person

    1. Un artist lipsit de sensibilitate e o contradictie in termeni. 🙂 Poate ca o sensibilitate exacerbata te face mai vulnerabil. Paradoxal insa, “sensibilii” sunt mai puternici decat “puternicii” care trec prin viata neatinsi de intrebari chinuitoare, de tristeti, de drame, de empatie, de emotii. Cine e mai puternic: halterofilul care ridica 200 de kg, sau fluturele care cara o piatra? *Uneori, “puternicii” sunt infranti mai usor de viata, cand aceasta ia o intorsatura dramatica. **Da, categoric sinuciderea are de-a face cu complexitatea sufletului. 🙂

      Like

  4. Este dreptul fiecarui om sa decida asupra propriului corp.Si daca sufletul considera ca nu mai are ce cauta in acel trup cine suntem noi sa judecam?

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s