DOAMNĂ ÎNVĂŢĂTOARE, MAI ŞTIŢI DE CE V-AŢI ALES ACEASTĂ MESERIE? AŢI ŞTIUT VREODATĂ?

Îmi pare rău…
Să constat că mă confundaţi. Şi să constat că şi eu vă confund de vreo patru ani încoace. Până aici s-ar putea spune că suntem chit şi ne merităm una pe alta. Problema apare însă în punctul în care dvs mă confundaţi cu ceva ce n-ar trebui să confundaţi pe nimeni vreodată (mai ales din poziţia pe care o ocupaţi şi care vă obligă la multă înţelepciune şi diplomaţie), în vreme ce eu v-am confundat cu ceva ce am tot sperat că sunteţi, cu ceva ce mi-aş fi dorit atât de mult să fiţi -şi anume, un OM.

Învăţătorul, dragă doamnă învăţătoare, este o Instituţie. Învăţătorul este în viaţa şcolarului prima Întâlnire Notabilă. Trecerea învăţătorului prin viaţa copiilor n-ar trebui să fie oricum. Indiferent de cât de prost e plătit, cât de umilit de sistem, sau nefericit în plan personal. Pentru că Învăţătorul sădeşte (sau omoară) în copii respectul pentru şcoală. Iar asta le influenţează tot parcursul vieţii. Dar sunt sigură că nu vă spun lucruri noi. Doar lucruri pe care poate le-aţi uitat.

Cu toţii avem probleme. De tot felul. Nu trăim, din păcate, vremuri uşoare. Numai că asta nu e o scuză (nu trebuie să fie) pentru lipsa de respect faţă de cei cu care ne intersectăm -cu atât mai mult cu cât ei nu au, în cele mai multe dintre cazuri, nicio vină pentru nefericirile ori frustrările noastre.

Vreme de patru ani v-am tratat cu respect. Şi mi-am învăţat copilul să vă respecte. Mi-am îndeplinit îndatoririle de părinte cu prisosinţă -nu am lipsit de la nicio şedinţă, de la nicio curăţenie (am spălat până şi wc-urile din şcoală); m-am implicat în absolut toate acţiunile, activităţile, proiectele; am strâns din dinţi şi nu am făcut uz de pârghiile pe care le aveam -deşi aşa ar fi fost corect, şi mulţi părinţi mi s-ar fi rugat de sănătate- când mi s-a infectat copilul cu streptococ Beta hemolitic de două ori în două luni consecutive, alături de alţi 20, iar şcoala dădea din umeri (şi dealtfel nici dvs nu v-a păsat, până nu v-aţi îmbolnăvit). Am fost un părinte cu care aţi putut oricând discuta -nu am ridicat tonul niciodată; mi-am păstrat supărările pentru mine şi numai pentru mine; nu am sunat la ore nepotrivite, în zile nepotrivite, pentru motive stupide; mi-am certat şi pedepsit copilul pentru cea mai mică abatere de la normele şcolii, ba chiar şi atunci când greşeau alţii şi el era doar prin preajmă -ca să-i educ respectul pentru şcoală şi să înveţe să se ţină departe de orice fel de belele. Mai mult decât atât, v-am susţinut mereu -uneori din convingere, alteori doar din încăpăţânarea de a respecta “Instituţia” care ar fi trebuit să fiţi. În casa noastră, numele “Doamna învăţătoare” s-a scris şi s-a vorbit cu majuscule (chiar şi atunci când îndemnându-mi copilul să înveţe traducerea fericită şi cunoscută de atâtea şi atâtea generaţii a fabulei “Greierele şi Furnica”, în locul variantei incalificabil de proaste din manual, m-aţi denigrat în faţa copilului meu şi a clasei întregi, nelăsându-l să o recite şi replicând “Spune-i maică-tii să-şi vadă de treaba ei”; chiar şi atunci când aţi corectat greşit vreo lucrare (sincer, niciodată nu v-am bănuit de rea intenţie, ci le-am pus pe seama oboselii, tratându-le ca atare, deci nederanjându-vă NICIODATĂ pentru vreo notă). Chiar şi atunci când îmi vorbeaţi ca ultimului om (în funcţie de toanele în care vă prindeam), eu vă fabricam scuze şi circumstanţe atenuante şi vă tot reinventam. Ca să fie bine.

Pe scurt, am fost un părinte minunat pentru şcoală, şi inexistent (daca nu chiar execrabil) pentru copilul meu -pe el nu l-am apărat şi nu l-am susţinut niciodată în direcţia şcolii, lui nu i-am găsit scuze şi nici circumstanţe atenuante. Numai că de ceva timp, am început să mă indoiesc foarte tare că politica “lasă de la tine c-o să fie bine” este constructivă. Motivul?! Nu e bine. Ba e chiar rău.

scolar 2

Săptămâna trecută aţi făcut copilul nesimţit, pentru că a îndrăznit să vă spună că v-a dat banii pentru “Evaluare în Educaţie”. Bun, poate s-a înşelat, poate a uitat. Nu v-a acuzat de nimic. E un copil. Nici nu poate gândi până într-acolo încât să insinueze ceva (orice). Prea multă vorbărie de fapt. Un DASCĂL, adică o INSTITUŢIE, care ar trebui să fie “părintele de la şcoală” al copilului, îl face nesimţit. Şi ştiţi de fapt ce m-a neliniştit cel mai tare? Copilul nu a venit să vă “pârască”. „Nesimţit” a apărut în povestea lui atât de natural, ca şi cum ar fi fost “măi băiete”. Atunci m-am temut că e foarte posibil ca ăsta să fie un obicei. Şi aşa am aflat, că Doamna Învăţătoare, căreia eu îi construiesc în ochii copilului meu, de patru ani încoace, un soclu uriaş, Doamna Învăţătoare spre care n-are voie nici măcar să gândească rău, Doamna Învăţătoare-“mămica lui de la şcoală” îi vorbeşte aşa demult. Şi nu doar lui. Tuturor.

Şi mi-a venit să plâng. De furie, de dezamăgire…Pentru dvs, pentru mine… Pentru cât de ne”mămica de la şcoală” sunteţi pentru aceşti copii, pentru cât de nemamă am fost şi eu în tot acest timp în care mi-am învăţat copilul să respecte şi să iubească pe cineva care îl respecta şi îl iubea atât de puţin. Dar mai ales mi-a venit să plâng pentru felul în care copilul meu nu-şi dădea seama că ăsta e un lucru rău, pentru cum nu i se (mai) părea nelalocul lui. (în schimb, l-a durut nespus ca i-aţi dat toate felicitările înapoi -la care am muncit amândoi până la 12 noaptea).

M-am frământat mult. M-am gândit mult. Şi încă nu mă hotărâsem dacă are vreun rost să vă spun toate astea (unde mai pui că aţi devenit din ce în ce mai greu abordabilă). Apoi, curând, a venit şi ziua să-mi închideţi telefonul în nas. Mie. Cea plină de respect şi înţelegere. De ce? Pentru că am îndrăznit să-mi apăr copilul. Să-i fiu alături. Pentru prima oara în patru ani, i-am dat acordat dreptul la prezumţia de nevinovăţie. Nu pe un ton nepotrivit, nu pusă pe harţă. Diplomată şi cu respect. Ca întotdeauna.

Când mi-aţi închis telefonul a fost ca şi cum m-aţi fi scuipat în faţă. Iar dacă aţi putut face asta cu mine, nu vreau să mă gândesc ce faceţi cu personalitatea şi sufletele acestor (încă) micuţi. Când mi-aţi închis telefonul, aţi îngropat tot ceeace mai rămăsese bun din dvs în ochii mei. Iar eu sunt un om bun şi îngăduitor. Care suportă multe, care găseşte infinite scuze şi explicatii micimilor umane.

Aşa că o să vă rog să mă iertaţi dacă n-o să mai pot să vă reinventez. Nu cred că mai am de unde

Peste toate, aţi mai făcut un gest, atât de nefericit surprinzător şi de neînţeles din partea unui adult -l-aţi pedepsit nevinovat. Doar pentru că a fost SINGURUL dintr-o clasă întreagă, care a recunoscut că a alergat prin clasă în pauză. Şi l-aţi mai făcut şi mincinos, fără drept de apel, pentru că a insistat că el, deşi a alergat prin clasă, nu a lovit pe nimeni.

Copilul meu o fi multe, dar nu e mincinos. Nu încă. Asta e poate cea mai frumoasă şi importantă calitate a lui (sau defect?!) în acest moment. În timp ce alţii se fofilează, sau mint de-a dreptul ca să-şi scape pielea, lucru dealtfel des întalnit ş printre adulţi, darămite printre copii, el recunoaşte. Departe de mine să-i judec pe cei care ştiu să se fofileze -din contră, nutresc pentru ei o reală admiraţie, iar pe mamele lor le invidiez (a nu se citi cu ironie). Însă nu găsesc normal ca mesajul pentru un copil care posedă încă o asemenea rară şi nefericita virtute (nefericită pentru lumea in care trăim azi), să fie că asta e ceva greşit. Pentru că mâine ne vom indigna şi-l vom pedepsi că minte. Poate că “mâine” nu e departe, dar n-ar fi frumos dacă am încerca să încurajăm sinceritatea, în loc s-o ucidem din faşă?

În clasa dvs se fac mereu „judecăţi pe genunchi”. Ori le facem cum trebuie, ori nu le mai facem deloc. „Cum trebuie” ar fi să meargă acele camere şi atunci nu s-ar mai certa nimeni cu nimeni -nici copiii între ei, nici părinţii între ei, nici părinţii cu profesorii. Înţeleg că nu se poate. Atunci, dacă tot trebuie să stabilim „vinovaţi”, zic să o facem cu mare rigoare -că nu lucrăm cu saci de cartofi, ci cu copii, care pot fi foarte afectaţi de pedepsele nedrepte. Pentru că altfel, acest demers va fi mereu unul superficial şi fără rezultate.

Pe lângă faptul că aţi dat verdictul „vinovat” cât ai clipi, aţí mai făcut ceva inadmisibil din punctul meu de vedere în relaţia profesor-părinte -aţi minţit, probabil cu intenţia de a mă intimida, nu ştiu, că aşa „au spus copiii”. Pentru prima oară în patru ani, am verificat. M-aţi minţit.

…De ce? De ce ar face asta un adult? De ce ar face asta un învăţător? De ce ar face-o unui părinte cu mult bun simţ? Familia mea are o teorie, pe care nu o împărtăşesc, dar nici nu o exclud întru totul: tocmai pentru că sunt un părinte cu mult bun simţ, iar bunul simţ e prea des şi lesne confundat cu prostia. Ei bine, dacă e aşa, cred că e momentul să lămurim acest aspect. Şi vă spun că de acum mă voi lupta pentru copilul meu, în primul rând ca o mamă bună pentru el, şi mai apoi pentru şcoală. Cum n-am cerut niciodată pentru copilul meu “etichete” bune pe care nu le merită, nici nu voi permite să i se pună “etichete” proaste de care nu se face vinovat. Iar miza e o chestiune de principiu, şi nicidecum de războială cu dvs. Şi este şi o datorie faţă de copilul meu. O datorie cu care sunt restantă demult.

Mai e un aspect care nu-mi dă pace şi care îmi pare suspect şi incorect in această ecuaţie -cum şi de când a devenit copilul meu un copil problemă? Şi dacă a devenit, înseamnă că a mai avut abateri serioase (aici ar trebui să intrăm într-o altă discuţie, şi anume cum definim abaterile serioase). În cazul acesta, de ce nu am fost anunţată, ca să iau măsuri şi să nu mă trezesc peste noapte că sunt mama unui copil care a înnebunit subit şi e atât de dezastruos de indisciplinat încât îl ameninţaţi cu scăderea notei la purtare?!

Bineînţeles că accidentările din clasă ne îngrijorează pe toţi. Nu ştiu ce e de făcut pentru a-i convinge să nu mai iasă din bănci în pauze, dar mă îndoiesc foarte tare că sunt capabili să realizeze la această vârstă consecinţele unei note scăzute la purtare. Oricum, a constrânge un copil să nu se joace, mi se pare o glumă proastă şi o tortură, deopotrivă. Chiar dacă asta ne-ar asigura nouă, părinţi şi profesori, o binecuvântată linişte, şi lor un plus de siguranţă, trebuie să acceptăm că aşa ceva este pură utopie.
Mi-aş fi dorit să putem discuta despre toate astea în linişte, constructiv şi să căutăm soluţii înţelepte împreună cu ceilalţi părinţi, asemeni unor adulti respectabili ce ne pretindem cu toţii. Mi-aş fi dorit să ne percepeţi şi să ne trataţi ca pe o echipă şi nu ca pe o gloată de duşmani. Din păcate, n-a fost să fie. Nu ştiu ce clase aţi avut înainte de noi. Ştiu doar că nu aţi ratat niciodată ocazia, în niciuna dintre puţinele şedinţe pe care le-aţi ţinut cu noi, să ne spuneţi că suntem cea mai îngrozitoare clasă de părinţi pe care aţi avut-o vreodată. V-aţi pus vreo secundă întrebarea că poate nu părinţii sunt problema, ci dvs nu mai sunteţi aceeaşi? Sau că tot spunându-le că sunt nişte scursuri (chiar şi unor adulţi) s-ar putea să-i faceţi să creadă asta despre ei, iar asta să-i înrăiască şi să-i învenineze? …

Îmi doresc nespus ca acest episod de nebunească şi absolută sinceritate să nu fie privit ca o necuviinţă (pentru că nu e) şi să nu vă învrăjbească şi mai tare împotriva ideii de părinţi -se ocupă un întreg sistem de asta, cu migală, zi de zi. Ci să vă provoace la un proces (dureros, cu siguranţă) de introspecţie, de coborâre în sinele dvs cel mai adânc, unde poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vă regăsiţi. Vă doresc asta din tot sufletul. Pentru noi e târziu. Noi nu mai avem parte de a doua şansă. Dar dvs şi generaţiile următoare care vă vor trece prin mână, o aveţi. Nu o irosiţi.
Cu bine.
Semnat: un părinte obosit şi amărât şi deja îngrozit, după doar patru ani de şcoală

Advertisements

One thought on “DOAMNĂ ÎNVĂŢĂTOARE, MAI ŞTIŢI DE CE V-AŢI ALES ACEASTĂ MESERIE? AŢI ŞTIUT VREODATĂ?

  1. O prietena draga mi-a trimis acest articol, spunandu-mi ca s-a gandit la mine.In timp ce-l citeam incercam sa-mi dau seama mama carui coleg de clasa sunteti…Nu v-am gasit.
    Asemanarea experientei prin care treceti sau ati trecut cu dascalul copilului dvs nu este asemanatoare, este a naibii de asemanatoare cu a mea.Acest lucru ma intristeaza si mai tare.Speram sa fim doar noi cei fara noroc de o “doamna” asa cum merita toti copii.
    Deci, nu sunteti singura…

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s