SPAIMELE MELE CELE DE TOATE ZILELE

spaime 1

 

M-a îngrozit de când mă știu să stau singură -mi-e frică de întuneric, mi-e frică de hoți, mi-e frică de demonii mei, mi-e frică de întrebările cu care m-ar asalta toate versiunile mele. Îmi pare că aud timpul cum trece, când sunt singură. Așa că am preferat întotdeauna hărmălaia, agitația, deși am crescut într-o familie mică, liniștită -sunt una la părinți (și, da, mândră-n toate cele :)) )   Am dat semne că sufăr la singurătate din fragedă pruncie -neavând cu cine să mă joc în curtea de 1000 de mp, vorbeam cu mine însămi cât era ziua de lungă (mai exact mă ciondăneam cu mine însămi, pentru că cealaltă Nora era cam conflictuală -mă căpia cu întrebări și nu era niciodată de acord cu nimic din ce făceam). În plus, vorbeam și îmbrățișam cam tot ce prindeam în cale -copaci, câini, pisici, furnici, pătrunjelul din grădină, vânt, ploaie, etc. Era ceva nemaivăzut, nemaîintâlnit în familia mea, astfel că a fost chemat un prieten psiholog, să evalueze gravitatea situației și să „repare fata”. Spre ușurarea tuturor, diagnosticul n-a fost disperat -”fata suferă de singurătate și de o imaginație ieșită din comun”.  (“Cealaltă Nora” turuie și astăzi întrebări, dar a devenit un fel de membru mai dus cu pluta al familiei, agreat că n-ai incontro. E urât, știu, că vorbesc așa despre ea -îi datorez multe din versiunile mele încântătoare, deci să-mi trăiască sănătoasă).
Un alt simptom de alergie la singurătate s-a manifestat mai târziu. De prea devreme a trebuit să mă trezesc la ore la care n-ai trezi nici dușmanii. Ore la care, genetic, eu sunt programată să mă culc. Deci am dormit foarte puțin mereu. Mi-amintesc liniștea aia, când doar eu trebuia să mă smulg somnului cel dulce de la 3, 4 dimineața și cum făceam în așa fel încât să trezesc toată casa -”scăpam” căni, uși, periuțe de dinți, umerașe, ba uneori mergeam până-ntr-acolo încât mă împiedicam și mă prăbușeam pe dușumea, cu zgomot mult mai mare decât ar fi fost firesc să scoată trupul meu. „Ce alergie la singurătate?! Răzgâiala și egoism!” -veți spune. Aveți dreptate. Mi-e rușine cu mine. 😦

Apoi a fost frica de ratare. Frica de ratare e o gașcă de frici înfiorătoare -frica de regrete, frica de a face alegeri, frica de soartă, frica de irosire. „Nu ferici pe nimeni până nu moare”, zice bunica mea. Gândul că totul, orice ai construit în viața ta, oricât de grandios, de notabil, se poate nărui oricând, într-o clipă de neatenție -a ta, sau a lui Dumnezeu- atrage după sine multe neputințe și face foarte mult rău la aripi. Frica de ratare a fost atât de copleșitoare pentru mine, mereu -mai copleșitoare decât frica de moarte, pentru că se referă la o moarte mai tristă decât moartea însăși- încât, ca să mă lase să traiesc, a trebuit s-o înfrunt față în față și s-o sfidez aruncându-mă în toate alegerile/testele/provocările vieții mele, fără nicio secundă de ezitare, de gândire, de calculare a riscurilor, pentru că dacă aș fi făcut-o, mi s-ar fi făcut frică și n -aș mai fi trăit nimic. Frica de ratare m-a transformat într-o curajoasă -plină de cicatrice, ce-i drept, dar parcă mai plină de viață.

Moartea? Nu. Nu mi-e o frică majoră. Nu moartea mea. Moartea celorlalți mă paralizează. Frica de propria-mi moarte este mai degrabă frica de a-mi fi furate amintirile, frica de nerost, frica de un adevăr sfâșietor -că din tot torentul care suntem nu va rămâne nimic, că nu suntem nimic mai mult decât un pumn de cenușă și atât. Nici 21 de grame, nici praf de stele. Că se va stinge lumina pur și simplu și nu vom mai ști nimic -nu vom auzi nici aplauzele, nu-i vom putea veghea pe cei dragi. Că pentru noi va fi ca și când n-am fost. Nu-mi pot imagina ceva mai fără sens.

Până acolo, mă preocupă însă mai mult CUM murim. Asta e frica majoră. Mi-e frică de boală, da. De boală grea, mutilantă, aducătoare de suferință celor din jur. Mi-e frică pentru că am aflat cum e să se îmbolnăvească iremediabil cineva drag -știu durerea delirantă a neputinței, știu disperarea, știu că nimic nu mai e la fel în viața celor rămași, după o astfel de experiență. Mă îngrozește gândul că aș lăsa asta în urma mea. Atât de tare, încât n-o voi face orice s-ar întâmpla.

Dar mai presus de toate fricile trecute, prezente, viitoare, Regina Spaimelor Mele, începutul și sfârșitul tuturor celorlalte, este frica de nedragoste. Tot ei îi însă îi datorez cel mai mult din ceea ce sunt. Și tot ea m-a transformat în antidotul ei.

Așa că nu vă temeți de fricile voastre. Nu le alungați. Vă sunt prieteni și profesori valoroși.

ROMÂNIA ȘI HOMOFOBIA (sau din haznalele „normalității” -pardon, majorității)

 

Normalitatea e dictată de majoritate? Nu. Doar definiția ei.

Omenirea, în fibra ei cea mai intimă, a evoluat atât de puțin. A învățat atât de puțin, spre deloc, din greșelile-orori ale istoriei. Sclavia, fascismul, rasismul au fost abolite și condamnate, femeile au dreptul să divorțeze, să voteze, să conducă lumea dacă doresc. Dar ura gratuită, ignoranța, virulența împotriva a orice e diferit, sunt încă majoritare.

Mi-aș dori să studieze cineva cauzele răutății (sub)umane.
Umanul se ratează în om -eșuează din pricina sărăciei, lipsei de educație, de modele- sau, prin cine știe ce accident nefericit, lipsește din gena unora?

Prostia și răutatea sunt prietene bune dintotdeauna.
Proștii despre care fac vorbire nu implică săracii cu duhul -ăia-s blajini și puri. Deasemenea, proștii nu-s mereu totuna cu inculții .  Am întâlnit cu toții inculți mai filosofi decât mulți filosofi cu patalama -bunicii noștri, bunăoară, cu cel mult patru clase, dar atât de minunat de verticali și deschiși la minte. Prostia nu e deci, neapărat efectul lipsei de cultură. Ba’ incă, proștii școliți sunt o specie foarte împuțită de proști. Sunt mai periculoși -te iau prin surprindere, sunt luați în seamă de mai multă lume, și-s și mai greu de combătut, că-ți dau iute peste nas, în lipsa argumentelor, c-un vraf de diplome. Proștii școliți sunt, desigur, și cei mai condamnabili.
Totuși, cel mai adesea, bezna minții cea mai înfiorătoare și mai iremediabilă o găsim în lipsa educației, în promiscuitate și abundență de modele patologice.

Dar răutatea?!…Răutatea de unde vine? Aia gratuită, nejustificată de nimic, rânjindă cu spume la gură și ochii injectați? Unde, când, cum și de ce se naște ea?
Prostia naște răutate? Cel mai probabil, că prea toți proștii sunt și răi. Totuși nu toți răii sunt și proști. Dar asta e o altă discuție, la care nu mă-nham, că-i treabă de sociologi/filosofi și oricum nu asta mi-am propus.
Ce mă preocupă pe mine acum e cum apar ei -oamenii cu haznale-n loc de creier și de suflet? Se nasc așa? Devin așa?
Prin ce traume inimaginabile trebuie să treacă un pui de om de la naștere până la maturitate, unde și cum și de cine să fie el crescut, încât să-i putrezească spiritul în asemenea hal?
Luați câteva mostre de „asemenea hal”:

*„dacă vreau să mă căsătoresc cu o vacă (,,zoofilie,,) și conform legii nimeni nu mă poate opri pentru această alegere, pentru că intru sub incidenșa legii zoofile, că nu am violat-o înainte de căsătorie, abia dupa aceea pot intra dar, m-am căsătorit cu ea. Ce Zici Mă Susții……Îți aduc și ție un BOU frumos tare și bogat în FUDULII”

*„Să se reproducă singuri, atunci să vedem dacă sunt “normali”„

*„ți-aș recomanda un sejur pe termen nelimitat într-o tabăra de refugiați cu coițele încărcate :)))) și să-ți dea toleranță până-ți sar ochii din cap”

*„Ar fi minunată o lume unde faptul că nu sunt de acord cu legalizarea căsătoriilor între persoanele de același sex să nu fie considerată intoleranță, ci pur și simplu, opinia mea. Așa cum ei o au pe a lor. Pot oricând să se căsătorească în Anglia. Să sperăm că se ajunge la un referendum, ca să vă inchidem gura odată pentru totdeauna”. (femeie)

*„dar nu se pot iubi fara semnătură? și-o pot trage și fără să facă scârbă cu deviațiile lor, la ei acasă” (femeie)

*„Să tolerezi căsătoriile între persoane de același sex înseamnă să nu ai nici un Dumnezeu! Cât de stricat să fii să poți concepe așa ceva? Mă întreb cât ne mai suportă Dumnezeu. (…) În calitatea mea de cadru didactic am obligația să îi învăț pe elevii mei calea cea dreaptă, normalitatea și firescul!!!! (…) Ce valori le transmitem noi copiilor noștri? Nu vreau să îmi fie silă de lumea în care imi cresc copilul!!! (…) Sunt curioasă cum ar fi ca peste 20 de ani fiul doamnei să vină la masa festivă de Crăciun cu iubitul! Atunci ar mai scrie articole de-astea? Vai de capul nostru! Eu mă simt discriminată când citesc asemenea articole. (…) Astea nu sunt părerile mele, ci firescul, normalul, morala umană. Și am să le transmit prin prisma meseriei mele și sufletelor nevinovate pe care unii vor să le distrugă promovând astfel de lucruri împotriva firii. (…) “ (femeie -cadru didactic)

*„Nu avem cum să legalizăm ceva bolnav decât dacă și noi suntem bolnavi. Ideea este că și atunci când ești bolnav ar trebuii să înțelegi asta și să încerci să te tratezi, în nici un caz să te căsătorești.”

*„ susții căsătoriile între membrii de același sex?!!!!!
Poate mâine o să ții partea refugiaților în problema abuzurilor sexuale” (cântăreț)

*„Faptul că unii dintre noi alegem să ne cuplăm cu obiecte, animale , persoane de același sex, cadavre, etc face parte din noaptea minții umane. Fiecare dintre noi are dreptul de a dispune asupra propriului corp , așa cum crede de cuviință. Totuși instituția căsătoriei are cu totul alte valențe și responsabilități și nu o poți reduce doar la sex.”

*„de ce ne e frică să recunoaștem că homosexualitatea este o boală? Orice boală luptă împotriva evoluției unei specii, nu? Dacă toți am fi homosexuali, specia noastră ar dispărea urgent, nu? Atunci de ce nimeni nu ia în calcul tratarea acestei disfuncții ca atare, căutând un remediu? O boală, odată depistată este încurajată să se dezvolte, sau se caută urgent tratament pentru a o eradica?”

*„o să fiu de acord cu aceste căsătorii între parteneri de același sex în momentul când doi parteneri de același sex o să poată face copii pe cale naturală fără mame surogat sau inseminări artificiale ci doar în urma unui act sexual normal. Până și animalele știu că perpetuarea speciei este motivul împerecherii a doi parteneri sex diferit. Din colon nu iese decât ceva identic cu ce aveți voi în loc de creier ! GUNOAIELOR voi sunteți deșeurile umanității!”

*„Locul homosexualității este la capitolul PATOLOGIE (boală).
Faptul că relațiile homosexuale nu permit REPRODUCEREA arată că homosexualitatea, ca fenomen, nu este o “altă normalitate”. Nimic din ce e NORMAL nu împiedică înmulțirea unui organism creat cu capacitatea de a se înmulți.”

*„eu te blestem ca focul iadului să te ardă în chinuri și dacă vrei, în dar, îți ofer slujbă de înmormantare, haită drăcească.”

*„dacă aveai creier în cap ai fi priceput că rectul nu e pt sex …și apropo….știi de ce oamenii fac de obicei cancer rectal ? din cauza păcatului ăsta idiotule ! Când predam eu biologia tu nici nu ai auzit de Darwin ! iar faptul că spui că nu te-ar deranja viața sexuală a copiilor tăi arată că ești iresponsabil și te cobori sub demnitatea de Om care este creația lui Dumnezeu și te cobori în rândul dobitoacelor care nu au reguli morale pt că nu au suflet ca noi oamenii!” (fost profesor de biologie)

*“Ești doar ateu, sau și ,,pidosnic”? Nu trebe să fii neaparat religios ca să-ți fie greață de homălăi, totul e să fii normal. Într-o societate normală doar femeia cu barbatul pot întemeia o familie.” …

normal people

Opt din zece comentarii pe acest subiect arată așa. O majoritate, nu?!…
Poate că la 100 de oameni din țara asta, nu sunt 80 așa. Dar în mod cert sunt majoritari în caz de referendum.
Ei dau, deci, definiția normalității în România, în 2016.
Dincolo de faptul că mă sufoc de silă și mi-e rușine pentru ei, pot totuși înțelege -România nu e încă pregătită pentru astfel de teme (nu e ea pregătită nici pentru alte chestiuni mult mai grave, cum ar fi să nu-și mai altoiască/violeze/ucidă odraslele).
Ce mă aruncă însă în deznădejde e acel procent important care nu e așa și care tace. Care consideră că nu trebuie să coboare la nivelul unor asemenea conversații.
Trebuie! Dacă vrem să sperăm că se va schimba ceva  vreodată în acești oameni-hazna, sau măcar în copiii lor, pe care-i vor mutila cu mentalitățile astea hâde, bolnave, TREBUIE să fim vocali. Trebuie să repetăm neîncetat „e greșit!” și să explicăm de ce e greșit.
Altfel vom fi direct responsabili de a fi lăsat copiilor noștri moștenire o țară cu asemenea monstruozitate de definiție pentru normalitate.

*comentariile citate sunt doar o mică parte din ce veți găsi pe pagina Emmei Zeicescu la postarea opiniei personale despre căsătoriile între persoane de același sex.

L-a îmbrățișat pe șefu’?! Curva dracu’!

Se întâmplă ceva ciudat cu îmbrățișările, în zilele noastre. Sau se întâmplă ceva ciudat cu îmbrățișările, când ești adult?! Îmbrățișarea unui copil e percepută fix ca ceeace este -un firesc, fără niciun fel de alte conotații imbecile și tendențioase.

Îmbrățișarea între doi adulți, însă – mai ales dacă sunt de sexe diferite – poate deveni motiv de nesfârșite telenovele: ”Sigur au o relație! Vai, și amândoi sunt căsătoriți!” sau „Ai văzut-o pe curva aia cum l-a luat în brațe pe șefu’?! Cine se crede?! Sigur vrea să i-o tragă!” sau „Cum să mă las îmbrățișat(ă) de un necunoscut pe stradă?! Doamne ferește! Dacă mă înjunghie, mă jefuiește, sau îmi dă vreo boală?!!!”. Și tot așa.

Dacă un prieten bun s-a căsătorit, până ne dumirim care e gradul de inteligență al partenerei/lui, trebuie să fim foarte precauți, altminteri riscăm să ne stricăm o prietenie de-o viață, sau să-i stricăm casa prietenului/ei.

Nu m-am priceput niciodată la rahaturile astea. Motiv pentru care nu o dată am avut de suferit din pricina reflexului meu de a îmbrățișa oamenii. Dar gestul îmbrățișării face parte din mine dintotdeauna! Nu știu să funcționez altcumva! Nu e o încăpățânare, e aproape o neputință. Cumva însă, e poate și singurul triumf al ființei mele în fața unei societăți pe cât mai deschise, pe-atât parcă mai încuiate.

De ce îmbrățișările între adulți nu pot fi percepute ca exact ceeace sunt? În funcție de context – o formă de salut, de prietenie, de mulțumire, de rămas bun, un drag, un gest de bunăvoință, o nevoie de apropiere pur și simplu?! De ce trebuie să nască atâtea controverse și conotații, una mai mizerabilă decât alta?! Adică, mă gândesc, cât de idiot să fii să crezi că dacă cineva te strânge în brațe, înseamnă musai că te invită în patul lui, sau – privit din afară – că ești deja acolo?! Asta în condițiile în care îmbrățișarea cu rădăcini sexuale e atât de altfel, încât o poți diferenția și de pe Lună!

O vreme, luându-mi-o după ceafă de câteva ori, mi-am propus să-mi reprim această formă de comunicare a mea cu lumea, gândind că poate problema e la mine, din moment ce prea des sunt înțeleasă greșit. M-am străduit cu adevărat, dar am eșuat invariabil în câte o îmbrătișare nebună, scăpată din cușca rațiunii. Sufeream de dezamăgire de mine, mă certam și mă puneam iar pe încarcerat îmbrățișări -amuzant acum, dar atunci cumplit de chinuitor exercițiu. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că e un război contra firii mele și naturii umane în general. Atâta vreme cât gândul meu e curat, ceilalți poa’ să-și îndese mizeriile de interpretări acolo unde le e locul. Așa că voi continua să îmbrățișez toți oamenii pe care simt să-i îmbrățișez și o să mă las îmbrățișată de toți cei care vor simți, la rându-le, să o facă. Pentru că îmbrățișarea – înainte de orice altceva, și în termeni universal valabili – este forma primordială de comunicare a unui gând frumos și bun.

imbratisare 1

Mi-a spus într-o zi, la ureche, puțin înainte să moară, în timp ce-l îmbrățișam cu disperare ”Știi ce-o să-mi lipsească cel mai mult din lumea asta? Îmbrățișarea asta a ta. Am știut că ești specială nu doar pentru că ești a mea, din ziua în care m-ai îmbrățișat prima oară. Am simțit că mă îmbrățișează Universul. Am fost gelos de atunci pe fiecare îmbrățișare pe care o dăruiai altcuiva – și-așa erai de risipitoare cu îmbrățișările tale. Mă gândeam că ar trebui să fii mai selectivă – dar tu îmbrățișai tot ce prindeai – oameni, copaci, animale. Apoi, într-o zi, pe o ploaie torențială de vară, te-am găsit în curte, cu fața și cu mâinile întinse spre cer. Te-am trimis în casă, să nu răcești și mi-ai spus „Nu pot acum, mă îmbrățișez cu ploaia, nu vezi?!”. În altă zi, te-am găsit cu burta întinsă peste un mușuroi de furnici -”Ridică-te de-acolo, că te mănâncă furnicile!” Ai izbucnit în râs „Cum să mă mănânce?! Mă îmbrățișează, tati!” Atunci am înțeles de ce simțeam că mă îmbrățișează Universul când mă strângeai în brațe – brațele tale micuțe puteau cuprinde și simți Universul întreg. Am fost și mai gelos de-atunci înainte – m-am simțit și mai mărunt. Dar m-am simțit și foarte mândru – ființa asta micuță și cumva extraterestră, era și din mine…”

Am vrut să-i spun ceva, dar m-a oprit. „Mai ține-mă un pic”. L-am ținut. Strâns, strâns. Și am tăcut. Amândoi. Iar în îmbrățișarea aia tăcută, s-a petrecut cea mai frumoasă conversație pe care am purtat-o vreodată.