SPAIMELE MELE CELE DE TOATE ZILELE

spaime 1

 

M-a îngrozit de când mă știu să stau singură -mi-e frică de întuneric, mi-e frică de hoți, mi-e frică de demonii mei, mi-e frică de întrebările cu care m-ar asalta toate versiunile mele. Îmi pare că aud timpul cum trece, când sunt singură. Așa că am preferat întotdeauna hărmălaia, agitația, deși am crescut într-o familie mică, liniștită -sunt una la părinți (și, da, mândră-n toate cele :)) )   Am dat semne că sufăr la singurătate din fragedă pruncie -neavând cu cine să mă joc în curtea de 1000 de mp, vorbeam cu mine însămi cât era ziua de lungă (mai exact mă ciondăneam cu mine însămi, pentru că cealaltă Nora era cam conflictuală -mă căpia cu întrebări și nu era niciodată de acord cu nimic din ce făceam). În plus, vorbeam și îmbrățișam cam tot ce prindeam în cale -copaci, câini, pisici, furnici, pătrunjelul din grădină, vânt, ploaie, etc. Era ceva nemaivăzut, nemaîintâlnit în familia mea, astfel că a fost chemat un prieten psiholog, să evalueze gravitatea situației și să „repare fata”. Spre ușurarea tuturor, diagnosticul n-a fost disperat -”fata suferă de singurătate și de o imaginație ieșită din comun”.  (“Cealaltă Nora” turuie și astăzi întrebări, dar a devenit un fel de membru mai dus cu pluta al familiei, agreat că n-ai incontro. E urât, știu, că vorbesc așa despre ea -îi datorez multe din versiunile mele încântătoare, deci să-mi trăiască sănătoasă).
Un alt simptom de alergie la singurătate s-a manifestat mai târziu. De prea devreme a trebuit să mă trezesc la ore la care n-ai trezi nici dușmanii. Ore la care, genetic, eu sunt programată să mă culc. Deci am dormit foarte puțin mereu. Mi-amintesc liniștea aia, când doar eu trebuia să mă smulg somnului cel dulce de la 3, 4 dimineața și cum făceam în așa fel încât să trezesc toată casa -”scăpam” căni, uși, periuțe de dinți, umerașe, ba uneori mergeam până-ntr-acolo încât mă împiedicam și mă prăbușeam pe dușumea, cu zgomot mult mai mare decât ar fi fost firesc să scoată trupul meu. „Ce alergie la singurătate?! Răzgâiala și egoism!” -veți spune. Aveți dreptate. Mi-e rușine cu mine. 😦

Apoi a fost frica de ratare. Frica de ratare e o gașcă de frici înfiorătoare -frica de regrete, frica de a face alegeri, frica de soartă, frica de irosire. „Nu ferici pe nimeni până nu moare”, zice bunica mea. Gândul că totul, orice ai construit în viața ta, oricât de grandios, de notabil, se poate nărui oricând, într-o clipă de neatenție -a ta, sau a lui Dumnezeu- atrage după sine multe neputințe și face foarte mult rău la aripi. Frica de ratare a fost atât de copleșitoare pentru mine, mereu -mai copleșitoare decât frica de moarte, pentru că se referă la o moarte mai tristă decât moartea însăși- încât, ca să mă lase să traiesc, a trebuit s-o înfrunt față în față și s-o sfidez aruncându-mă în toate alegerile/testele/provocările vieții mele, fără nicio secundă de ezitare, de gândire, de calculare a riscurilor, pentru că dacă aș fi făcut-o, mi s-ar fi făcut frică și n -aș mai fi trăit nimic. Frica de ratare m-a transformat într-o curajoasă -plină de cicatrice, ce-i drept, dar parcă mai plină de viață.

Moartea? Nu. Nu mi-e o frică majoră. Nu moartea mea. Moartea celorlalți mă paralizează. Frica de propria-mi moarte este mai degrabă frica de a-mi fi furate amintirile, frica de nerost, frica de un adevăr sfâșietor -că din tot torentul care suntem nu va rămâne nimic, că nu suntem nimic mai mult decât un pumn de cenușă și atât. Nici 21 de grame, nici praf de stele. Că se va stinge lumina pur și simplu și nu vom mai ști nimic -nu vom auzi nici aplauzele, nu-i vom putea veghea pe cei dragi. Că pentru noi va fi ca și când n-am fost. Nu-mi pot imagina ceva mai fără sens.

Până acolo, mă preocupă însă mai mult CUM murim. Asta e frica majoră. Mi-e frică de boală, da. De boală grea, mutilantă, aducătoare de suferință celor din jur. Mi-e frică pentru că am aflat cum e să se îmbolnăvească iremediabil cineva drag -știu durerea delirantă a neputinței, știu disperarea, știu că nimic nu mai e la fel în viața celor rămași, după o astfel de experiență. Mă îngrozește gândul că aș lăsa asta în urma mea. Atât de tare, încât n-o voi face orice s-ar întâmpla.

Dar mai presus de toate fricile trecute, prezente, viitoare, Regina Spaimelor Mele, începutul și sfârșitul tuturor celorlalte, este frica de nedragoste. Tot ei îi însă îi datorez cel mai mult din ceea ce sunt. Și tot ea m-a transformat în antidotul ei.

Așa că nu vă temeți de fricile voastre. Nu le alungați. Vă sunt prieteni și profesori valoroși.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s