FUMATUL, UN MOFT!

Aproape vară. Mâna unei asistente învârte rotița perfuziei, și picăturile din flaconul pe care e desenat un cap de mort încep să cadă cu zgomot infernal, perceptibil doar de creierul meu paralizat într-un coșmar din care tot așteaptă să-l trezească cineva. Îmi țin tatăl de mână, și brusc mă năpădește o amintire atât de veche că nici nu mai știam de ea.

Noi doi întorcându-ne de la grădiniță, unde a fost chemat că nu eram cuminte. E toamnă. Mergem în tăcere. Se aud doar frunzele foșnind crocante sub pașii noștri. “Asta este, dacă nu ne înțelegem,  va trebui să-ți cauți alți părinți și noi să ne căutăm alt copil.” Fac ochii mari, ridic privirea, el e serios, nu se uită la mine. Inima îmi bubuie în urechi. Mâna mea cât degetul lui mic, i-l strânge și mai tare, și mă lipesc cu tâmpla de piciorul lui.

tinut de deget bis 2

Toată viața așa ne-am ținut noi doi de mână -palma mea încolăcită pe degetul lui mic.

Azi e prima oară când îl țin de toată mâna. Urmăresc picăturile cum dispar în brațul lui. Are 52 de ani. E frumos și puternic. E tatăl meu. Care avea să aibă grijă de mine până la adâncile mele bătrâneți. Iar acum, un flacon pe care e desenat un cap de mort se varsă în el. Într-un film paralel din capul meu, opresc rotița, smulg perfuzia, și fugim. (Aveam să mai am filmul ăsta înainte să moară, când plin de tuburi, imobilizat la pat, spunea că îi e dor de mare -visam cum fug cu el, cu tot cu patul de spital, să moară privind marea -o neputință mai sfâșietoare n-am mai trăit). Îmi trag mâna din mâna lui și îl apuc de degetul mic. Știe. Se uită la mine într-un fel în care știu că știe. Îi zâmbesc, îl sărut și-i șoptesc ghiduș „Fac pipi pe mine!”. Mă ridic, și traversez salonul cu zâmbetul ăla de fetiță de cinci ani lipit de față. Închid ușor ușa în urma mea, apoi o iau la goană ca o nebună pe holurile și scările spitalului Colțea. Nu respir până jos. Ajunsă afară, cer o țigară unui tânăr care fumează pe trepte. O aprind tremurând. O fumez într-un minut, până la degete. Nu am țigări, m-am lăsat de patru luni. Tata, care nu mi-a cerut niciodată nimic, m-a rugat să încerc să mă las.

216

P.S. În ultimele săptămâni ale lui, mergeam la Sp. Fundeni și stăteam câte o oră în mașină înainte să urc la el. Fumam un pachet de țigări și plângeam. Apoi, pe fața pe care lacrimile amestecate cu rimel și fond de ten (eram venită direct de la muncă) desenaseră o mie de ani, îmi desenam zâmbetul fetiței de cinci ani și urcam în rezerva de la etajul doi.

217 bis

De atunci nu am mai reușit să mă las nici măcar o zi.

219 bis

Advertisements