CONVERSAȚIE ÎN SĂPTĂMÂNA MARE

ÎN NUMELE TATĂLUI
– Mami, de ce ești tristă? Uite, copacii au înflorit, iarba e verde! E o zi așa frumoasă!
– Foarte frumoasă, puiul meu.
– Și oamenii, mami, oamenii! Sunt minunați! Mi-au pus fundă roșie, mă iau în brațe, mă mângâie și mă pupă! Oamenii mă iubesc, mami!
– …
– Mamiii! Zâmbește!
– Zâmbesc, puiul meu, zâmbesc.
– Ba nu! Mami, tu plângi… De ce plângi, mami?
– De ziua asta frumoasă. Și de cât te iubesc oamenii, puiul meu.

ȘI-AL FIULUI

– Mami, de ce te temi de oameni? Oamenii sunt lupi?
– Nu, puiul meu. Oamenii sunt doar proști.
– Deci proștii sunt la fel de periculoși ca lupii?
– Mult mai periculoși.
– De ce?
– Pentru că ucid fără să le fie foame.

ȘI-AL SFÂNTULUI DUH
– De ce trebuie să plec, mami?
– Așa vrea Dumnezeul lor, puiul meu.
– Al cui?!
– Dumnezeul boierilor.
– Și al nostru, al mieilor?
– Nu există.
– Și ce-o să se întâmple cu mine? O să mă mănânce?
– O să-și mănânce sufletele, puiul meu.

POFTĂ BUNĂ

miel

Advertisements

DESPRE URĂ ȘI DEZBINARE, CU SMERENIE

Am descoperit azi cu amărăciune și oarecare perplexitate -ceeace nu e neapărat rău, înseamnă că încă mai dispun de resurse de așteptări de la poporul ăsta- valul de indignare și interpretări una mai chinuită/căutată ca alta, cu care au primit unii cântecul Despre Smerenie (Taxi). Printre ei și oameni pe care îi admir și-i respect, oameni care păreau că sunt în același film cu mine. Vă dau exemplul cel mai blând, cel mai moderat, de postare -deși ca încărcătură emoțională, e la fel de nocivă în ecuație ca toate celelalte. Nu dau numele autorului, nu doar pentru că mi-e drag și-l respect foarte tare, ci în primul rând pentru că nu folosește la nimic, nimănui (se va recunoaște oricum și sper să nu catalogheze gestul meu ca pe o impolitețe, pentru că nu este. E mai degrabă o mâhnire)

Bunii nostri zideau Biserica pentru a cânta Comuniunea oamenilor. Dragii noștri de astăzi ne cântă și ne încântă cu Ura și Dezbinarea”.

gari

Bun. Deci cineva, un om, a ascultat melodia Despre Smerenie și asta a fost ceeace a înțeles din ea. Și nu pot să nu mă întreb cum de mie nu mi-a trecut nicio secundă prin cap, o mie de vieți de-aș fi trăit nu mi-ar fi trecut prin cap așa ceva! Iar mesajul îmi pare atât de clar, că și dacă-mi propun să-i caut alte înțelesuri, mi-e cu neputință. Până și tonul cu care este interpretat cântecul nu este unul ostil, ori măcar ironic -e cald și bun, amar pe alocuri. E un punct de vedere exprimat politicos, cuminte, cu smerenie.

Dumnezeu este în smerenie, iar smerenia cu siguranță nu se află în opulență.

Asta e ceeace ce am înțeles eu, ce a ajuns la mine din acest cântec.

Și în momentul ăsta cred că tocmai cei care găsesc în mesajul lui o invitație la ură și dezbinare, fac păcatul de a invita la ură și a dezbina și mai tare o nație și-așa destul de dezbinată.

Și mai cred că un bun început pentru a atenua măcar, dacă nu vindeca, această cumplită fractură care scoate la suprafață tot ce e mai urât din oameni -indiferent în ce tabără se situează- azvârlindu-i pe toți foarte departe de Dumnezeu, ar fi să se înțeleagă odată pentru totdeauna, că dintre cei care nu sunt de acord cu Catedrala Mântuirii Neamului cei mai mulți nu sunt nicidecum atei, ci pur și simplu consideră această construcție o risipă, cu atât mai inadmisibilă cu cât e ideea BOR -care, nu-i așa, ar trebui să aibă cu totul alte priorități într-o țară din ce în ce mai îngropată în sărăcie și deznădejde.

Pe mine, de exemplu, această inițiativă a BOR m-a îndepărtat grav de Insituția Bisericii (atenție, nu de Dumnezeu!) pentru că m-a izbit contrastul teribil cu tot ceeace am fost educată să cred că ar trebui să fie preocupările slujitorilor Domnului, mai ales în vremuri atât de grele pentru om. Și cred în continuare cu tărie că aproape de Dumnezeu nu ajungi înălțând construcții până la cer, ci prin iubire față de semenul tău, prin vindecarea/alinarea durerilor și nevoilor lui. Și că a fi credincios implică în primul rând smerenie în fața lui Dumnezeu și a cuvâtului Lui, nicidecum în fața unei Instituții gestionate de muritori plini de păcate.

Apoi, dacă dorim pace și armonie și un viitor al omului uman, va trebui să încetăm să numim necredință credința altor oameni -principiul „tot ce nu e ca mine e greșit, împotriva mea, sau nu există” duce cu gândul în direcții diametral opuse lui Dumnezeu. Va trebui să învățăm să respectăm și celelalte religii, să nu mai fim paranoici că vine cineva să ne bage religia lui pe gât (“Nu-i departe vremea când o să vină unii, ca pe vremea lui Brâncoveanu, să ne ceară să ne lepădăm de credința noastră ca să îmbrățișăm necredința lor”). Să nu-i mai etichetăm pe atei „păcătoși” -să ne amintim că descoperirile multora dintre „păcătoșii” ăștia ne vindecă azi de boli, ne-au scos din mizerie și din beznă și au făcut posibile tehnologii la care îngenuncheații prin biserici ai vremii nici nu știau să viseze (ba chiar îngenuncheații prin biserici i-au prigonit și ars pe rug la greu). Să înțelegem că fiecare avem rolul nostru pe lume și că putem trăi laolaltă în pace, dacă vrem. Că noi, lumea civilizată, putem și chiar suntem datori -față de toți ce care au murit ca să defilăm noi azi cu pretenții de civilizați- să civilizăm tot ce-a mai rămas barbar pe planetă. Iar asta nu se face nu ură, cu dispreț, cu religia mea e mai bună decât a ta”.

love is the answer 1

P.S. Și eu cred că Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici. Dar de ai treabă cu El, îl găsești și sub cerul liber. În opulență și lăcomie, puțin probabil.

P.P.S. „(…) au pierdut sensul iubirii adevărate între oameni, pe care tot omul o mai găsește doar în biserici”?!

I.T, sensul iubirii adevărate între oameni îl găsești printre oameni. Biserica doar ne dă credință să-l căutăm, asigurându-ne că există.

Din păcate însă, în ultima vreme, BOR a avut alte preocupări, care mai de care mai străine de mângâierea, ascultarea și îndrumarea enoriașilor săi. Iar Patriarhul Daniel a avut niște discursuri și o atitudine de zici că-l slujește pe Ucidă-l Toaca, Doamne iartă-mă.

Hai să nu ne pierdem credința, zic. Dar nici luciditatea.

miracol 3

PREA MULT ZEN FACE RĂU LA FICAT

Este prima oară când îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu am 20 de ani în aceste vremuri. Ce viață insuportabil de tristă aș fi avut. Dar nu, nu din motive de cluburi cuminți, fără fum, fără nebunie, populate cu sfinți fără vicii -acum toți sunt zen și vegani, nu mai fac sport de performanță, merg la sală, nu mai fac dragoste, fac sex, nu suferă, că merg la psiholog, nu mai pot fi vulnerabili, trebuie să se dezvolte personal.
Aș fi avut o viață insuportabil de tristă din motive de silă.
Silă de preamulții oameni antioameni -care se bucură vulgar, își freacă la vedere și zgomotos palmele de satisfacție pentru victorii ridicole, sub nivelul de grădiniță. Sunt aceiași care privesc cu dispreț la cei căzuți, pentru că ei, nu-i așa, n-ar putea cădea niciodată, aceiași care cred că dreptul la viață și la libertate e doar al lor, pentru că numai cum traiesc ei e corect și deci normal.
Dacă aș fi avut 20 de ani în aceste vremuri, gena mea rebelă m-ar fi sinucis degrabă -m-aș fi îngropat cu încăpățânare și voluptate în vicii care de care mai oripilante pentru perfecții și pudibonzii din jur. Scurta mea trecere prin viața aceasta ar fi fost un manifest de la cap la coadă. Presărat cu sfidare.

leganare

(scris în 18 martie 2016)

FUMATUL UCIDE OMUL, MICIMILE ÎL FAC DE NEPRIVIT

Bună dimineața!
Primele concluzii după prima noapte în oraș de după punerea la colțul străzii a fumătorilor!
1. Nefumătorii și-au revendicat mult mai multe spații decât aveau nevoie și în care cel mai probabil nu vor călca vreodată! Dacă asta nu se numește răutate gratuită, numiți-o voi cum se numește.
2. După foarte mult timp în care am urât fiecare țigară pe care am fumat-o, am fumat cu poftă, ca la 20 de ani!
3. Țigările și shot-urile consumate sub cerul liber, dansând și râzând în aerul rece, sunt cu mult, mult mai gustoase!
4. Ori în orașul ăsta sunt mult mai mulți fumători decât nefumători, ori nefumătorii mișto nu ies în oraș sâmbătă noaptea, ori fumătorii sunt mai haioși, au un simț mult mai dezvoltat al umorului, râd mai cu poftă și știu să se distreze infinit mai bine decât nefumătorii! (dovadă că au fost urmați afară de prietenii lor nefumători!) Desigur, ăsta nu e un efect al faptului că fumează -o fi natura vicioșilor mai complexă.
5. Poate că fumătorii vor muri înaintea nefumătorilor, dar vor fi trăit fiecare nenorocită de respirație de-aia afumată a lor, la maxim -cu tot amarul, sau bucuria ei- liberi de panici ridicole și în fond atât de puțin umane, gen “ăla e obez, trebuie să plătească asigurări de sănătate mai mari”, sau “ăla e atât de prost că-mi distruge calitatea vieții.”

Autoservire
Rămâne însă ceva ce nu pricep -în loc să fie fericiți, să sărbătorească momentul pentru care atât li s-au mai umflat jugularele, tot nefumătorii păreau îmbufnați și cu sprâncenele ridicate -cel puțin azi-noapte în oraș, poate la birou or fi mai fericiți, nu știu. (o domnișoară, părăsind incinta foarte devreme și, ea știe din ce motive, vădit iritată, și-a făcut semnul crucii când a trecut printre noi!). Sau te pomenești că le stăm în gât din principiu și în curând vor ajunge la concluzia că trebuia de fapt să ne închidă pe toți undeva și nu să ne dea drumul pe străzi!
P.S. Sunt și printre nefumători oameni autentici, mișto tare, prea puțini din păcate ca să salveze fața celorlalți și cei mai mulți dintre ei au fumat cândva. Oameni care nu se simt otrăviți de fumători, care au creier să priceapă că fumul de țigară este ultima amenințare de pe planetă pentru sănătatea lor, și mai ales pe care nu i-ați văzut/auzit zilele astea jubilând pe aici ca și când fumătorii erau tot ce îi împiedica să fie fericiți. Sunt și printre nefumători oameni.
P.P.S. Hai să fim fericiți și în pace, cu toții! Și să gândim, zic!

(scris în 20 martie 2016)

 

INTOLERANȚE

Există niște teme pe care nu se poate discuta cu mine. Fac combustie spontană și pârjolesc și totul în jur. Teme care mă copleșesc de revoltă, teme unde nu văd nuanțe, nu am răbdare, nu găsesc circumstanțe atenuante, devin agresivă și mai ales nu uit și nu iert niciodată dacă ai comis „păcatul să pledezi pentru ele.

9 bis 4

Bunăoară, ar fi așa:

1. Războiul și violența -din alte motive decât ca formă de autoapărare sau răspuns, PUNCTUAL, la atrocități diverse. Adică, tu, blondule cu ochi albaștri, sau țiganule, ai vrut să mă omori, mă apăr și te ucid. NU, tu blondule cu ochi albaștri, sau țiganule, ai vrut să mă omori și mă apăr omorând toți blonzii cu ochi albaștri și toți țiganii. Sau, mi-ai violat copilul, te violez cu furca și te omor. NU, mi-ai violat copilul și eu o violez pe mă-ta și o omor, și copiii copiilor mei îi violează și omoară pe copiii copiilor tăi. (Asta e, oricât m-aș strădui, recunosc, nu sunt chiar atât de pacifistă și înțeleaptă pe cât v-ați aștepta ori mi-aș dori -găsesc dorința de răzbunare cât se poate de umană, iar răzbunarea, foarte reconfortantă).

2. Cultivarea și alimentarea urii. Aici includ și rasisți, homofobi, ultra naționaliști, antisemiți, antirefugiați, antiDumnezeuloricuialtcuivadecâtallor -în general toți ăștia de o ard rasă superioară, sau dau ei definiția normalității în lume.

3. Agresarea femeilor -fizică (lovire/viol) sau „doar verbală. Dacă aud vreunul încercând să găsească circumstanțe atenuante involuațior impotenți care practică asta (fata l-a provocat, oricum era cam dubioasă/ușuratică/se prostitua/era o nemernică = și-a meritat-o) mi se umflă instantaneu jugulara, înainte de a articula vreun cuvânt.

4. Agresarea copiilor -nu pot dezvolta asta, că risc să-mi pocnească malformația arterio-venoasă din cap (e valabil și pentru agresarea bătrânilor, animalelor, sau a oricărei alte ființe care nu se poate apăra)

5. Condiționarea bunătății și a omeniei. Aici intră și condiționarea actului medical -oricât de prost ar fi plătit un medic, dacă e medic, va face tot ce îi stă în puteri pentru a vindeca și a salva vieți. Iar dacă situația e deasupra putințelor medicale, va fi om. Cel care procedează altcumva, nu e medic. E doar un mercenar, drept urmare nu are ce căuta în această meserie. Da, știu că în fapt, toate clinicile private condiționează actul medical, că industria farmaceutică funcționează tot în acest registru, știu. Știu și că toate astea se întâmplă pentru că natura umană e bolnavă de lăcomie. Dar mai știu că a fi medic presupune, dincolo de orice pregătire, respect și dragoste pentru om, pentru viață, nu calcule de înavuțire. La fel și a fi dascăl. De aceea, consider că aceste meserii sunt pentru hărăziți, nu pentru oricine. Meserii cu care nu te joci, în care nu poți fi mai puțin talentat, mai puțin implicat, nu poți fi lipsit de chef și mai ales nu-ți mai aparții. Preoții, scriitorii, actorii, dansatorii, muzicienii, artiștii de tot felul, niște hărăziți și ei, pot eșua -eșecul lor îi implică doar pe ei, își sunt tributari doar lor. Eșecul unui medic, al unui dascăl implică însă drame dincolo de destinul lor, drame ireversibile, care nu pot fi contorizate. Din păcate, peste tot în lume nu doar la noi, prea mulți aleg să se facă medici sau dascăli, fără a fi Aleși, transformându-se pe ei și aceste meserii, poate cele mai sfinte și mai nobile de pe lume, în tarabe unde-și negociază sufletele. Iar asta e profund greșit și catastrofal pe termen lung, pentru omul din om. O civilizație în care trebuie să plătești pentru bunăvoința celui ce a ales că menirea lui pe lume e să vindece, să aducă alinare, ori să crească oameni și caractere, e o civilizație ratată până la măduvă.

Temele astea implică desigur niște tipologii umane care le îmbrățișează și le susțin.

Poate să fie iubirea vieții mele, cel mai deștept, cel mai frumos, cel mai irepetabil, poate să fie, ferească Dumnezeu, copilul meu! (n-are cum, că e crescut de mine, deci exclus, dar ca să înțelegeți dimensiunile importanței). Dacă pledează pentru aceste teme, dacă încearcă să le găsească justificări și nuanțe, înseamnă că e cumplit și cel mai probabil iremediabil de defect și-i zbor capul de pe umeri, după care dispare din sufletul meu. Puf! Pur și simplu nu mai există, oricâte alte motive aș avea să-l prețuiesc/admir/respect/iubesc.

Poate să fie mama, poate să fie poleit în aur și diamante, tatăl copiilor mei, Isus Hristos, să-mi fi salvat cândva viața. Nu mai există. Punct.

Pentru că aceste teme dau în vileag lipsa calității umane și a inteligenței emoționale. Și nimic pe lume nu-mi repugnă mai tare, nu este în mai mare antiteză cu teza care sunt.

DA AVORTULUI, NU IPOCRIZIEI

Între crima de a face un avort și crima de a aduce pe lume în aceste vremuri un suflet căruia nu-i pot asigura o viață în siguranță, un viitor sclav pe plantațiile lăcomiei fără de margini, pe care nu-l întreabă nimeni dacă vrea asta, o voi alege întotdeauna, fără să clipesc, pe prima.
Apoi, cine poate hotărî cum e mai bine decât cea care-l poartă în pântec, cine poate ști mai bine dacă nu ea?
Nu poți obliga pe nimeni să procreeze, nu poți ignora persoana mamei – infinit mai complexă decât zigotul din ea- și mai ales, nu poți forța aducerea pe lume a unui suflet nedorit până nici de mama lui.
70 de mii de români spun NU avortului?! Poate că înainte de a striga Nu avortului, cei 70 de mii ar trebui să strige Da educației sexuale în școli.
familii nevoiase
După 21 de zile (3 săptămâni), embrionul are greutatea de 1 gram, lungimea de 2 sau 3 milimetri, și lățimea de 4. Până în săptămâna a douăsprezecea de sarcină, ceea ce se dezvoltă in uter se numeste embrion -deci nu este o persoană. Practic, în primul trimestru de sarcină, fătul este un apendice al mamei. Abia după luna a șasea, spun studiile, forma de viață ce crește în pântecul femeii simte durere. Din acest motiv, după șase luni nicio legislație din lume nu mai permite avortul -considerându-se că în această jumătate de an pot fi depistate orice eventuale probleme ale fătului, iar femeia însărcinată poate hotărî dacă acceptă sau nu rolul de mamă. Este o decizie uriaș de importantă în fața căreia nu e firesc să stea niciun obstacol și nicio judecată lumească.

MatrixPod

* Un punct extrem de sensibil și de dezbătut al acestei teme este decizia mamei de a da naștere unui copil cu probleme de sănătate ce-l vor face dependent de ea tot restul vieții. Bineînțeles că și unui copil născut fără nicio problemă i se pot întâmpla accidente -dar asta e chiar ceva ce nu putem controla (încă, și probabil niciodată).
Recunosc, nu înțeleg astfel de decizii. Dar nici nu le condamn -nimeni nu are dreptul să judece așa ceva.
Și tot așa, nimeni nu are dreptul să judece că eu aș hotărî să întrerup o sarcină la primul semnal de alarmă majoră. Fără să stau pe gânduri. Și nu, nu de groaza căratului crucii pe care o presupune un copil cu nevoi speciale, ci de groaza de a aduce pe lume un suflet condamnat la o viață de chin pe care sigur nu și-o dorește și n-a făcut nimic ca s-o merite, un suflet care după ce eu n-aș mai fi, ar rămâne complet singur și vulnerabil într-o lume mai ocupată să urle “Avortul e crimă”, decât de stoparea crimei numită Indiferență -la suferințele vizibile, palpabile, certe, de lângă noi.
Dacă ăia 70 de mii de-și consumă energia pe un astfel de demers, ar adopta fiecare un copil al nimănui azvârlit de vreo bezmetică iresponsabilă, needucată care a considerat asta o crimă mai mică decât avortul, am trăi poate într-o lume ceva mai bună. Oricum însă. nici atunci nu și-ar câștiga dreptul de a se pronunța pe decizia altcuiva decât a lor, de a da viață sau nu.