PĂPĂDIA IRIS ȘI FLUTURELE CURCUBEU

Zori de iunie. Nicicând viața nu e mai vie ca-n zorile de iunie. Poți respira rouă și culori, te dor plămânii de parfum de tei, salcâm și iasomie, ți se-neacă ochii în seninul cerului, vântul îți suflă prin piele doruri de briză. Îți cântă inima de atâta viață și frumusețe. Și ești recunoscător pentru toate și-ti pare că ăsta e timpul și locul unde te poți ascunde de toate tristețile lumii.

– Cât esti de frumoasă!!! răsună deodată zorile a uimire și admirație. Cine ești?!

-Eu sunt Iris! răspunde o voce înțepată, sigură pe sine.

-Iris! Ce nume frumos!

-Tu cine ești?

-Eu sunt Curcubeu!

-Curcubeu?! Ce nume de fluture mai e și ăsta?!

-Cam cum e Iris, de păpădie?!…răspunde fluturele Curcubeu, ușor iritat.

-Eu sunt doar pe jumătate păpădie! îl pune tăioasă la punct păpădia Iris, pe fluturele Curcubeu. Tatăl meu e cireș amar! Ăla de colo! și arată fix spre cireșul în care stam pitită să trag cu urechea.

Mă cufund mai bine între ramurile lui grele de cireșe, mă fac mică, mică, și ascult:

-Este cel mai minunat cireș amar din câți există! Cireșele lui amare  sunt rare în lume!

Replica asta mă îmbie să le gust, și da, ei bine, da, cireșele cireșuluiamartatădepăpădie sunt cu adevărat cea mai mare minunăție pe care am gustat-o vreodată! De emoție, aproape era să pierd șirul conversației.

-De la el am moștenit ochii! continuă păpădia Iris, fâlfâind din gene mândră și irezistibilă. Iar părul, de la mama, care e unică în lume! Deține recordul la îndeplinit dorințe!

Iris face o piruetă pentru accentuarea efectului “la pissenlit fatale” -cum s-ar zice pe la noi, păpădie fatală.

-Și modestia de la cine ai moștenit-o?!…

Liniște deplină. Fluturele Curcubeu își dă seama prea târziu că a facut o nefăcută și înghite în sec de se aude până la mine.

-Ești un fluture cam obraznic! Nu mai vreau să vorbesc cu tine! și păpădia Iris îi întoarce spatele, astfel că îi pot vedea ochii de care era atât de mândră și care acum sunt naufragiați într-un miniocean de lacrimi. Minunați ochi, cu adevărat!  Cireșe amare în miniatură! Mă întreb dacă lacrimile lor or avea gustul cireșelor tatălui-cireș, de care am devenit deja dependentă.

Cum stăteam eu așa, căzută pe gânduri,  îl zăresc în plan secund pe fluturele Curcubeu,  vizibil afectat de pocinog. Se dă cu antenuțele de tulpina unei margarete din apropiere, zboară agitat încolo și-ncoace, transpiră abundent -ei bine, da, așa am aflat eu că și fluturii transpiră! Mi-e milă de el, dar e atât de amuzant, că-i cât p-aci să mă deconspire râsul pe-nfundate cu gura plină de cireșe amare. Acum, pe bune: un fluture îndrăgostit la prima vedere de o păpădie, reușește să facă o gafă în mai puțin de cinci minute! Cum e asta?! Deci, nici pentru fluturi nu-i ușor cu păpădiile!

-Ascultă, eu… Adică… Am făcut o glumă, știi?! Atât! O glumă! Nu știi de glumă?!… Curcubeu se afundă și mai mult.

-Ha, ha! replică Iris, sec, semn că fluturele nu e pe calea cea bună.

-Și tu ai fost răutăcioasă cu mine!

-A! Deci recunoști că fost o răutate! Păpădia Iris il fixează cu ochii ei negri ca cireșele amare, așteptând clar un răspuns.

-Eu… Curcubeu o privește vrăjit și deja a uitat ce voia să spună. Nu mai poate decât să exclame, din nou: Cât ești de frumoasă! și aripile i se colorează intens, parcă și mai frumoase, dacă așa ceva ar fi cu putință.

Pentru câteva secunde, Iris se pierde și ea, însă își revine repede:

-Faci glume foarte proaste! Nu esti deloc amuzant, așa să știi! tonul e acum mult mai prietenos și aproape că zăresc un zâmbet fugar în ochii ei.

Pesemne că Fluturele Curcubeu l-a zărit și el, că prinde curaj:

-Știi, și eu sunt doar pe jumătate fluture! Tatăl meu este Curcubeul! Curcubeul cel mare cu care Cerul îmbrățișează Pământul după ploile cu soare! De la el am culorile, și de la mama, aripile! Vezi, amândoi suntem cârpiți din două jumătăți!

-Asta e cel mai frumos lucru pe care l-am auzit vreodată! șoptește păpădia Iris, emoționată.

-Tu ești cea mai frumoasă ființă pe care am văzut-o vreodată!

-Un curcubeu cu aripi! Ești un curcubeu cu aripi, îți dai seama?! își continuă Iris gândul, căzută definitiv în admirație.

-Nu, sunt doar un fluture frumos colorat, spune el intimidat. Tu ești o păpădie cu ochi de cireșe amare și îndeplinești dorințe! Asta e ceva cu adevărat minunat!

-Mare scofală! Mie cine mi le îndeplinește?

-Cum adică?! Tu care îndeplinești dorințele tuturor, îți poți îndeplini orice dorințe!

-Nu chiar. Păpădiile nu-și pot pune dorințe pentru ele. Doar le îndeplinim pe-ale altora. Nu avem puterea de a ne îndeplini propriile dorințe. Decât dacă cineva ar renunța la dorința lui și și-ar dori-o pe-a noastră. Nu s-a întâmplat niciodată. Să fim serioși, cine ar face așa ceva?!

-Eu! izbucnește Curcubeu, fără să clipească.

-Termină! Nu e amuzant deloc

-Hei! Nu glumesc! Dorește-ți orice!

-Și dorința ta?!

-Dorința mea ești tu! Dorința mea e ca tu să fii fericită!

-De unde știi?

-Cum de unde știu?! E dorința mea! Știu!

-Dacă mâine o să-ți pară rău?!

-Că am făcut pe cineva fericit? Cum aș putea?!

Lacrimi mici, mai mici decât bobițele de rouă, se rostogolesc din ochii păpădiei Iris, într-un firesc ca respirația. Lacrimi cu lumină cumva, pentru că-n urma lor, ochii ei negri ca cireșele amare, rămân ca o noapte cu lună plină. Iris plânge! Înțelege în sfârșit cât de minunat și rar e rostul ei în lume, și că a-i face fericiți pe alții nu e o osândă -pentru că este despre iubire, și tot ce este despre iubire este privilegiu. Și, pentru prima oară în viața ei, se simte cu adevărat fericită. De fericire plânge Iris. Închide ochii și își pune dorința:

-Îmi doresc… să zbor! Să zbor ca fluturii!

papadie fluturi

Deodată, fiecare petală din păru-i galben ca soarele, ia culoarea norilor și se face ușoară ca aripa de fluture. Curcubeu privește încremenit toată această transformare cum numa-n basme auzise dar nu văzuse niciodată, și șopteste și el, mai vrăjit ca prima oară:

-Cât ești de frumoasă!

Și adierea șoaptei lui o spulberă pe Iris în toate zările, sub formă de balerine înaripate, ușoare și pufoase ca norii cei de vreme bună de iunie.

Și zboară împreună fericiți, păpădia Iris și fluturele Curcubeu, până la Curcubeul cel mare cu care Cerul îmbrățișează Pământul după ploile cu soare. Zboară și împlinesc dorințe. Și după ei, toate păpădiile și toți fluturii.

Am adormit în brațele cireșului amar și am visat că au trăit cu toții fericiți până la adânci bătrânețile copiilor lor. Când m-am trezit, cireșul se transformase într-un creion -de unde deduc că am dormit destul de mult. Am avut mereu convingerea ca e un creion fermecat -poate unde miroase a cireșe amare, nu știu. L-am luat cu mine și nu m-am mai despărțit de el niciodată. Și bine am făcut! Că, uite, acum că am cunocut o fetiță pe nume Iris, imediat mi-am amintit de păpădia Iris și fluturele Curcubeu, iar creionul meu fermecat a scris cât ai clipi povestea asta. Dacă ați simțit în timpul poveștii gust de cireșe amare, e de la el. 🙂

* A! Și, vă rog, dacă aflați vreodată vreo poveste când adormiți în cireș sau oriunde, să mi-o trimiteți și mie, cu lux de amănunte! La fel voi face și eu! Promit!

NAFTALINE -COLECȚIONARUL DE EVANTAIE

 

A fost odată ca niciodată, un colecționar de evantaie.

Adunase deja în colecția lui cele mai frumoase evantaie pe care și le putea dori un colectionar de evantaie.

Le scotea după cum i se făcea dor de ele, iar ele îl răcoreau cu dragoste nesfârșită și se întreceau care să zăbovească mai mult în mângâierea palmei lui.

Colecționarul nostru era mândru tare de colecția lui de evantaie! Le iubea pe fiecare diferit. Și totuși pe niciunul mai mult decât pe celelalte.

Într-o zi, mergând el așa prin viață, simți o adiere nemaîntâlnită până atunci. Fierbinte, dar atât de proaspătă, năvalnică și delicată -când fără astâmpăr îl amețea cu piruete, când moale îi aluneca la doi milimetri de trup din ceafă până-n tălpi, acum i se cuibărea piept, acum parcă-i desena aripi și-l lua cu ea! Îl năuci cu totul adierea cea nouă

-Ești frumos! -ii șopti deodată adierea și toata ființa lui vibră până-n măduva oaselor.

Se lăsă purtat ca de-o vrajă, zile-n șir. Era cucerit cum nu mai fusese vreodată de nimeni și de nimic. Și totusi nu se simțea în largul lui, nu se mai putea concentra -atâta intensitate, atâta imprevizibil. El era obișnuit să calculeze, să controleze, să scoată evantaie din lada veche și ele, cuminți, să-i dea atâta aer cât el dorea.

Chiar și-așa, într-o zi se trezi întrebând-o:

– Vrei să nu ne despărțim niciodată?

Ea îl îmbrățisă strâns, strâns! Și plânse. Nu i-a spus niciodată de ce plânge. Deși el a făcut-o să plângă des.

-De frumusețe plâng, îi zicea.

Nu, nu-l mințea. Îi spunea doar jumătate de adevăr.

După un timp, pe colecționar îl apucă dorul de evantaiele sale. Se temea să-i spună asta adierii celei noi. Simțea, cumva, că ar pierde-o. Și a început să o mintă. Și de cât o mințea, de-aia o mințea mai mult -c-așa-i cu minciuna, te afunzi. Ea îi dansa numai iubire și el o mințea. Chiar și când ea a înțeles că el o minte, tot în iubire l-a învăluit.

Văzând așa, în colecționarul nostru s-au trezit și mai mult instinctele de colecționar. O dorea cu disperare în colecția sa de evantaie -cuminte, la dispoziția lui oricând. Așa că i-a propus ce și-a dorit de la bun început, ca un colecționar împătimit ce se afla -să o adauge colecției sale de evantaie, să o așeze la loc de cinste în lada de lemn frumos decorată, cu insinuarea promisiunii că ea va fi Regină peste toate celelalte.

Mult s-a mai mâhnit adierea. Îl iubea însă mai presus de orice mâhnire și, dacă ar fi fost cu putință, ar fi acceptat

-Nu mă iubesti suficient! îi reproșă el. Dragostea trebuie să poată orice! Uite, evantaiele mele pot! Tu de ce nu poți?! Cine ești tu să te crezi mai presus? Ești doar un evantai mai sofisticat!

Ea îl privea încremenită. Știa că va veni și ziua aceasta, ziua în care povestea lor se va sfârși -plânsese pentru ziua asta de-atâtea ori. Numai că și-o imaginase altfel.

Îndurerată să descopere că tot ce iubise în acest om fusese o iluzie, îi mai mângâie o dată grumazul, respirându-l adânc, și-i șopti:

-Sunt briza…

33 bis

*Naftaline = scrisuri care apără poveștile, de uitare

O MÂNĂ DE VII ÎNTR-O MARE DE ZOMBIE

Ieri seară am trăit o stare complet nouă, pe care oricât mă străduiesc să o definesc, nu reușesc.

Nu deznădejde, nu întristare, nu neputință, nu furie, nu greață, nu indignare.

A fost cumva, un cocktail ucigător din toate astea.

Nu m-am mai simțit așa niciodată.

Nu, nu pentru că am fost o mie de aceiași, mereu aceiași “naivi”, „fără griji sau altceva mai bun de făcut p-acasă”. Nu.

Ci pentru momentul în care, entuziaști, am năvălit în bulevardul ticsit de mii de oameni din orașul acesta, oamenidetoatevârsteleîmbrăcațielegantseninișizâmbitorillaluminițe, convinși fiind că măcar câțiva dintre ei ni se vor alătura, că măcar câțiva dintre ei vor afla, de la noi, că iată în sfârșit s-a încropit un protest la care să poată să-și strige indignarea și dorința de a trăi într-o țară normală în care statul să îi respecte și să îi protejeze. Iar miile de oameni din orașul acesta, au trecut mai departe, pe lângă noi, senini și zâmbitori la luminițe.

Îi priveam în ochi de la jumătate de metru, ne scuipam corzile vocale urlând „Hai cu noi, e și pentru voi!” iar ei treceau mai departe senini și zâmbitori la luminițe, fotografiindu-ne din când în când, ca pe un circ ambulant.

Nu am întâlnit nici măcar un singur om care să strige, doar să strige când trecea pe lângă noi, odată cu noi!

NICI MĂCAR UNUL SINGUR.

Sau să ridice mâinile. O secundă. A încurajare. A solidaritate.

Nu să-și dea peste cap frumusețe de vineri seara și să ne urmeze. Un gest, atât. Nu…

S-a strigat și Colectiv. Nicio clipire. Miile de oameni din orașul acesta, treceau mai departe, ca într-o transă, senini, zâmbitori la luminițe.

Și dintr-o dată m-a năpădit acea stare pe care nu pot să o definesc.

Deznădejde, întristare, neputință, furie, greață, indignare. Mă sugrumau toate. Deodată. Imposibil de descris în cuvinte.

Dacă aș avea harul picturii, aș picta o mână de vii într-o mare de zombie.

La capătul drumului eram contaminată de deznădejde, de întristare, de neputință, de furie, de greață, de indignare. Sulfletul îmi ardea de ele. Ochii îmi ardeau de ele. Și de lacrimi.

V-am mințit aseară. Nu, nu sunt liniștită deloc.

Nu sunt liniștită nu pentru țara asta atât de bolnavă încât nu-mi mai pot îngădui speranța că se va face bine vreodată.

Nu sunt liniștită pentru copilul meu.

Nu sunt liniștită nici pentru copiii -născuți ori nenăscuți încă- ai celorlalți o mie de oameni ca mine.

Pentru că ei vor fi crescuți de o mână de vii și va trebui să trăiască într-o mare de zombie.