NAFTALINE -COLECȚIONARUL DE EVANTAIE

 

A fost odată ca niciodată, un colecționar de evantaie.

Adunase deja în colecția lui cele mai frumoase evantaie pe care și le putea dori un colectionar de evantaie.

Le scotea după cum i se făcea dor de ele, iar ele îl răcoreau cu dragoste nesfârșită și se întreceau care să zăbovească mai mult în mângâierea palmei lui.

Colecționarul nostru era mândru tare de colecția lui de evantaie! Le iubea pe fiecare diferit. Și totuși pe niciunul mai mult decât pe celelalte.

Într-o zi, mergând el așa prin viață, simți o adiere nemaîntâlnită până atunci. Fierbinte, dar atât de proaspătă, năvalnică și delicată -când fără astâmpăr îl amețea cu piruete, când moale îi aluneca la doi milimetri de trup din ceafă până-n tălpi, acum i se cuibărea piept, acum parcă-i desena aripi și-l lua cu ea! Îl năuci cu totul adierea cea nouă

-Ești frumos! -ii șopti deodată adierea și toata ființa lui vibră până-n măduva oaselor.

Se lăsă purtat ca de-o vrajă, zile-n șir. Era cucerit cum nu mai fusese vreodată de nimeni și de nimic. Și totusi nu se simțea în largul lui, nu se mai putea concentra -atâta intensitate, atâta imprevizibil. El era obișnuit să calculeze, să controleze, să scoată evantaie din lada veche și ele, cuminți, să-i dea atâta aer cât el dorea.

Chiar și-așa, într-o zi se trezi întrebând-o:

– Vrei să nu ne despărțim niciodată?

Ea îl îmbrățisă strâns, strâns! Și plânse. Nu i-a spus niciodată de ce plânge. Deși el a făcut-o să plângă des.

-De frumusețe plâng, îi zicea.

Nu, nu-l mințea. Îi spunea doar jumătate de adevăr.

După un timp, pe colecționar îl apucă dorul de evantaiele sale. Se temea să-i spună asta adierii celei noi. Simțea, cumva, că ar pierde-o. Și a început să o mintă. Și de cât o mințea, de-aia o mințea mai mult -c-așa-i cu minciuna, te afunzi. Ea îi dansa numai iubire și el o mințea. Chiar și când ea a înțeles că el o minte, tot în iubire l-a învăluit.

Văzând așa, în colecționarul nostru s-au trezit și mai mult instinctele de colecționar. O dorea cu disperare în colecția sa de evantaie -cuminte, la dispoziția lui oricând. Așa că i-a propus ce și-a dorit de la bun început, ca un colecționar împătimit ce se afla -să o adauge colecției sale de evantaie, să o așeze la loc de cinste în lada de lemn frumos decorată, cu insinuarea promisiunii că ea va fi Regină peste toate celelalte.

Mult s-a mai mâhnit adierea. Îl iubea însă mai presus de orice mâhnire și, dacă ar fi fost cu putință, ar fi acceptat

-Nu mă iubesti suficient! îi reproșă el. Dragostea trebuie să poată orice! Uite, evantaiele mele pot! Tu de ce nu poți?! Cine ești tu să te crezi mai presus? Ești doar un evantai mai sofisticat!

Ea îl privea încremenită. Știa că va veni și ziua aceasta, ziua în care povestea lor se va sfârși -plânsese pentru ziua asta de-atâtea ori. Numai că și-o imaginase altfel.

Îndurerată să descopere că tot ce iubise în acest om fusese o iluzie, îi mai mângâie o dată grumazul, respirându-l adânc, și-i șopti:

-Sunt briza…

33 bis

*Naftaline = scrisuri care apără poveștile, de uitare

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s