PĂPĂDIA IRIS ȘI FLUTURELE CURCUBEU

Zori de iunie. Nicicând viața nu e mai vie ca-n zorile de iunie. Poți respira rouă și culori, te dor plămânii de parfum de tei, salcâm și iasomie, ți se-neacă ochii în seninul cerului, vântul îți suflă prin piele doruri de briză. Îți cântă inima de atâta viață și frumusețe. Și ești recunoscător pentru toate și-ti pare că ăsta e timpul și locul unde te poți ascunde de toate tristețile lumii.

– Cât esti de frumoasă!!! răsună deodată zorile a uimire și admirație. Cine ești?!

-Eu sunt Iris! răspunde o voce înțepată, sigură pe sine.

-Iris! Ce nume frumos!

-Tu cine ești?

-Eu sunt Curcubeu!

-Curcubeu?! Ce nume de fluture mai e și ăsta?!

-Cam cum e Iris, de păpădie?!…răspunde fluturele Curcubeu, ușor iritat.

-Eu sunt doar pe jumătate păpădie! îl pune tăioasă la punct păpădia Iris, pe fluturele Curcubeu. Tatăl meu e cireș amar! Ăla de colo! și arată fix spre cireșul în care stam pitită să trag cu urechea.

Mă cufund mai bine între ramurile lui grele de cireșe, mă fac mică, mică, și ascult:

-Este cel mai minunat cireș amar din câți există! Cireșele lui amare  sunt rare în lume!

Replica asta mă îmbie să le gust, și da, ei bine, da, cireșele cireșuluiamartatădepăpădie sunt cu adevărat cea mai mare minunăție pe care am gustat-o vreodată! De emoție, aproape era să pierd șirul conversației.

-De la el am moștenit ochii! continuă păpădia Iris, fâlfâind din gene mândră și irezistibilă. Iar părul, de la mama, care e unică în lume! Deține recordul la îndeplinit dorințe!

Iris face o piruetă pentru accentuarea efectului “la pissenlit fatale” -cum s-ar zice pe la noi, păpădie fatală.

-Și modestia de la cine ai moștenit-o?!…

Liniște deplină. Fluturele Curcubeu își dă seama prea târziu că a facut o nefăcută și înghite în sec de se aude până la mine.

-Ești un fluture cam obraznic! Nu mai vreau să vorbesc cu tine! și păpădia Iris îi întoarce spatele, astfel că îi pot vedea ochii de care era atât de mândră și care acum sunt naufragiați într-un miniocean de lacrimi. Minunați ochi, cu adevărat!  Cireșe amare în miniatură! Mă întreb dacă lacrimile lor or avea gustul cireșelor tatălui-cireș, de care am devenit deja dependentă.

Cum stăteam eu așa, căzută pe gânduri,  îl zăresc în plan secund pe fluturele Curcubeu,  vizibil afectat de pocinog. Se dă cu antenuțele de tulpina unei margarete din apropiere, zboară agitat încolo și-ncoace, transpiră abundent -ei bine, da, așa am aflat eu că și fluturii transpiră! Mi-e milă de el, dar e atât de amuzant, că-i cât p-aci să mă deconspire râsul pe-nfundate cu gura plină de cireșe amare. Acum, pe bune: un fluture îndrăgostit la prima vedere de o păpădie, reușește să facă o gafă în mai puțin de cinci minute! Cum e asta?! Deci, nici pentru fluturi nu-i ușor cu păpădiile!

-Ascultă, eu… Adică… Am făcut o glumă, știi?! Atât! O glumă! Nu știi de glumă?!… Curcubeu se afundă și mai mult.

-Ha, ha! replică Iris, sec, semn că fluturele nu e pe calea cea bună.

-Și tu ai fost răutăcioasă cu mine!

-A! Deci recunoști că fost o răutate! Păpădia Iris il fixează cu ochii ei negri ca cireșele amare, așteptând clar un răspuns.

-Eu… Curcubeu o privește vrăjit și deja a uitat ce voia să spună. Nu mai poate decât să exclame, din nou: Cât ești de frumoasă! și aripile i se colorează intens, parcă și mai frumoase, dacă așa ceva ar fi cu putință.

Pentru câteva secunde, Iris se pierde și ea, însă își revine repede:

-Faci glume foarte proaste! Nu esti deloc amuzant, așa să știi! tonul e acum mult mai prietenos și aproape că zăresc un zâmbet fugar în ochii ei.

Pesemne că Fluturele Curcubeu l-a zărit și el, că prinde curaj:

-Știi, și eu sunt doar pe jumătate fluture! Tatăl meu este Curcubeul! Curcubeul cel mare cu care Cerul îmbrățișează Pământul după ploile cu soare! De la el am culorile, și de la mama, aripile! Vezi, amândoi suntem cârpiți din două jumătăți!

-Asta e cel mai frumos lucru pe care l-am auzit vreodată! șoptește păpădia Iris, emoționată.

-Tu ești cea mai frumoasă ființă pe care am văzut-o vreodată!

-Un curcubeu cu aripi! Ești un curcubeu cu aripi, îți dai seama?! își continuă Iris gândul, căzută definitiv în admirație.

-Nu, sunt doar un fluture frumos colorat, spune el intimidat. Tu ești o păpădie cu ochi de cireșe amare și îndeplinești dorințe! Asta e ceva cu adevărat minunat!

-Mare scofală! Mie cine mi le îndeplinește?

-Cum adică?! Tu care îndeplinești dorințele tuturor, îți poți îndeplini orice dorințe!

-Nu chiar. Păpădiile nu-și pot pune dorințe pentru ele. Doar le îndeplinim pe-ale altora. Nu avem puterea de a ne îndeplini propriile dorințe. Decât dacă cineva ar renunța la dorința lui și și-ar dori-o pe-a noastră. Nu s-a întâmplat niciodată. Să fim serioși, cine ar face așa ceva?!

-Eu! izbucnește Curcubeu, fără să clipească.

-Termină! Nu e amuzant deloc

-Hei! Nu glumesc! Dorește-ți orice!

-Și dorința ta?!

-Dorința mea ești tu! Dorința mea e ca tu să fii fericită!

-De unde știi?

-Cum de unde știu?! E dorința mea! Știu!

-Dacă mâine o să-ți pară rău?!

-Că am făcut pe cineva fericit? Cum aș putea?!

Lacrimi mici, mai mici decât bobițele de rouă, se rostogolesc din ochii păpădiei Iris, într-un firesc ca respirația. Lacrimi cu lumină cumva, pentru că-n urma lor, ochii ei negri ca cireșele amare, rămân ca o noapte cu lună plină. Iris plânge! Înțelege în sfârșit cât de minunat și rar e rostul ei în lume, și că a-i face fericiți pe alții nu e o osândă -pentru că este despre iubire, și tot ce este despre iubire este privilegiu. Și, pentru prima oară în viața ei, se simte cu adevărat fericită. De fericire plânge Iris. Închide ochii și își pune dorința:

-Îmi doresc… să zbor! Să zbor ca fluturii!

papadie fluturi

Deodată, fiecare petală din păru-i galben ca soarele, ia culoarea norilor și se face ușoară ca aripa de fluture. Curcubeu privește încremenit toată această transformare cum numa-n basme auzise dar nu văzuse niciodată, și șopteste și el, mai vrăjit ca prima oară:

-Cât ești de frumoasă!

Și adierea șoaptei lui o spulberă pe Iris în toate zările, sub formă de balerine înaripate, ușoare și pufoase ca norii cei de vreme bună de iunie.

Și zboară împreună fericiți, păpădia Iris și fluturele Curcubeu, până la Curcubeul cel mare cu care Cerul îmbrățișează Pământul după ploile cu soare. Zboară și împlinesc dorințe. Și după ei, toate păpădiile și toți fluturii.

Am adormit în brațele cireșului amar și am visat că au trăit cu toții fericiți până la adânci bătrânețile copiilor lor. Când m-am trezit, cireșul se transformase într-un creion -de unde deduc că am dormit destul de mult. Am avut mereu convingerea ca e un creion fermecat -poate unde miroase a cireșe amare, nu știu. L-am luat cu mine și nu m-am mai despărțit de el niciodată. Și bine am făcut! Că, uite, acum că am cunocut o fetiță pe nume Iris, imediat mi-am amintit de păpădia Iris și fluturele Curcubeu, iar creionul meu fermecat a scris cât ai clipi povestea asta. Dacă ați simțit în timpul poveștii gust de cireșe amare, e de la el. 🙂

* A! Și, vă rog, dacă aflați vreodată vreo poveste când adormiți în cireș sau oriunde, să mi-o trimiteți și mie, cu lux de amănunte! La fel voi face și eu! Promit!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s