LĂSAȚI-MI ÎN PACE ZONA DE CONFORT! Mulțumesc.

Ce-aveți cu toții, pentru Dumnezeu, cu zona de confort?! V-a cășunat pe zona de confort. Toți vreți să ne scoateți din ea.

zona de confort 2

zona de confort 3 bis

zona de confort

Adică și ce e în neregulă cu zona de confort? Nu asta e ideea? Să ne fie bine, frumos, liniște, să trăim în armonie? CONFORTABIL. Nu către asta tindem toți? Că doar nu ne antrenăm pentru Legiunea Străină!

Apoi, viața, invariabil, are ea grijă oricum prea des să ne scoată din zona de confort. Că nu se știe cum și când ne trăznește cu vreun atentat, vreun război, vreun cancer -să te ții atunci curs intensiv de ieșit din zona de confort.

Așa încât de ce să nu savurăm momentele calme, bune, fericite?

Nu! Mergem la cursuri care să ne învețe să ieșim din zona de confort! Niște gur(u)-iști (două mâini, două picioare, IQ banal, eventual și cu 20 de ani mai tineri) ne învață: să vorbim, să gândim, să visăm, să gândim pozitiv, să avem voință, să fim fericiți. (Refuz să-i mai iau în calcul și pe ăia care ne învață să iubim, să facem sex, să ne despărțim, să ne creștem copiii, că se alge prafu de zona mea de confort). Ne (i)luminează, cum ar fi, singurul neuron deținut până atunci și stătut în bezna ignoranței de sine.

Da, da”, o să bombăniți, „uite unde era atotștiutoarea!”

Ei bine, aflați că am citit/vizionat destule prelegeri de-astea -în ideea de a nu fi arogantă și a combate ceva ce nu cunosc.

Și, recunosc, m-au scos teribil din zona de confort -mi-a crescut tensiunea vertiginos, văzând niște șarlatani cum jecmănesc sute, mii, Dumnezeu știe câți oameni, ca să-i învețe cam când ar trebui să-și schimbe chiloții și să se spele la cur -să le împărtășească deci, din vasta, copleșitoarea și mirobolanta lor experiență de viață, ori din învățămintele pe care la rându-le le-au preluat de la alți șarlatani care, ce să vezi, i-au atestat pe ei să te invete și pe tine, sărmanule trăit până acum legat la gură, ochi, urechi și suflet.

Confortul mi-a fost însă pe deplin spulberat abia la final, când ucenicii/cursanții sau ce draci or fi ei, aplaudă emoționați până la lacrimi și nu mai prididesc cu osanalele. Moment în care m-am gândit foarte serios că ori ceva cu mine e în neregulă rău, ori parte din ăia sunt plătiți. Niște impostori, carevasăzică.

Nu știu eu multe despre culisele industriei micimilor umane, așa că pot să mă înșel.

Dar dacă am dreptate?!

E, dacă am dreptate, ei rămân cu banii, eu cu greața și fraierii cu banii luați.

Femeia naivă și bărbatul atoateștiutor

Io, acuma, s-ar putea spune că scriu ca să mă aflu-n treabă. Că nu mă simt vizată, deci nici lezată de subiect, în altă direcție decât aceea că sunt femeie.

Dar, departe de a fi o feministă, ba chiar dușmănită de acestea că nu le țin isonul niciodată și le ridiculizez pe unde le prind, nu sunt deloc prietenă nici cu misoginii. Dealtfel, îmi displac generalizările, orice abordare la extrem, oamenii care vorbesc, scriu (probabil și respiră) în registrul „Deținătorul de adevăruri absolute”, și, recunosc, toți cei care au o părere atât de bună despre ei înșiși, încât din principiu nimeni și nimic (de pe planeta aceasta cel puțin!) nu poate nici măcar tinde la valoarea lor, ce să mai vorbim să le fie egali vreodată (termenul de superior nu există în vocabularul acestor indivizi decât ca sinonim pentru propriile persoane).

zei 1

Mereu îmi promit că n-o să-mi mai pierd vremea înfuriindu-mă cu toate năstrușniciile (ca să folosesc un eufemism) pe care le debitează unul sau altul -pe unii dintre ei îi bănuiesc chiar că o fac doar pentru a mai dezmorți traficul în jurul persoanelor lor, și mai puțin din convingeri clare pe tema dată. Dar, invariabil recidivez. O fi de la culoarea părului, nu știu, dar mă scoate din minți această neputință de a mă ridica până și la propriile-mi exigențe.

Să vedem însă ce m-a aruncat de această dată în păcatul pierderii de timp. (E mai puțin important cine -nu sunt o ființă conflictuală și urăsc can-can-urile).

„Femei care iubesc prea mult” ( http://www.catchy.ro/femei-care-iubesc-prea-mult-2/81063) este numele articolului declanșator de mâncărimi în degetele subsemnatei. Problema cu articolul ăsta e că mare parte din el e foarte bun -zice bine ce zice, adică. Dar ce te faci cu lingurița de rahat care duce de râpă borcanul cu miere?! Și lingurița de rahat (tonul ironic complet gratuit) e greu de stabilit punctual -nu e trântită undeva anume, e împrăștiată cu pipeta prin text. Și pute a misoginism până la Lună.

Înainte de toate iubirea nu e cu măsură. Iubirea e sau nu e. „Îl iubești?” “-Da, îl iubesc puțin” -mă duce invariabil cu gândul la „puțin însărcinată”. „Pe cine iubești mai mult, pe mămica sau pe tăticu?!” -cam pe-acolo se situează această dezbatere. Și e la fel de irelevantă ca evaluarea bărbaților după lungimea penisului. Sau, mai exact, evaluarea experiențelor sexuale în raport cu lungimea penisului partenerului.

festivalul penisului 2

Este dezarmantă neputința unora (paradoxal, mai multe doamne decât domni) de a pricepe că NU, nu mănânci rahat când spui că nu se poate face o evaluare după un astfel de criteriu, că doar nu suntem starlete de filme XXX la o bârfă despre viața profesională. „Nu se poate, nu se poate! Unul trebuie să fi fost the best of!”. De unde rezultă că restul au fost „în lipsă de, lucrăm cu”. Sau că, dacă ai penisul mare, te-ai scos, poți să fii și Terente te iubește femeile și e moarte dupe tine”. Că tot am deviat grav de la înfurierea inițială și am dat-o-n altele, să lămurim: poate că nu există amanți excelenți cu penisul de dimensiuni microscopice, dar nici un penis de armăsar nu este  premisa unui amant high-class (cu atât mai puțin, a unei iubiri memorabile).

Și uite-așa, ajungem iar la iubire. Articolul ne vorbește despre femei care se plâng că iubesc prea mult. „Prea mult în comparaţie cu cine? Sau cu ce?„ se întreabă corect autorul, demolându-și astfel singur titlul textului. Dar eșuează, din păcate, sacrificând de dragul bășcăliei un text ce ar fi putut fi chiar bun. O analiză elaborată, serioasă, echilibrată -poate chiar utilă, de ce nu?!- a eșecurilor cauzate de acceptarea nereciprocității în iubire, este spulberată cât ai clipi în bulevardierul femeile care iubește porci, adică care nu e Mafalde să se prindă la timp că porcii e porci, e proaste’. Până la urmă, poate că genul acesta de analiză formală, în care autorul -din comoditate sau aroganță- nu caută răspunsuri, pentru că el ȘTIE din capul locului cum stau lucrurile, dă exact măsura putințelor lui.

În nota bășcăliei, am putea concluziona că numai indivizi frustrați de a fi fost victime ale vreunei femei la un momendat al vieții lor, pot arbora astfel de raționamente:

Dacă țeapa e la bărbat, „îi trece pân s-o-nsura”. Dacă e la femeie, „a fost o alegere unilateral asumată”. Numai femeia e naivă, numai ea suferă de singurătate, numai ea tânjește, numai ea greșește, numai ea are un preț de plătit, numai ea e victimă… Și mai e și „plângăreață”! și se mai și organizează „în cete”! și „mai începe să și scrie”! și „furibund”! și „în Catchy. În condițiile în care articolul domnului apare tot în Catchy. Da, exact!

Ar fi de râs, dacă n-ar fi jenant de la un om cu-așa pretenții. Sau, cine știe, poate l-am supraevaluat! Și-acum naivele de noi plătim prețul de a fi avut așteptări nerealiste de la domnia sa. Ori, „cel mai și cel mai neplăcut, gagiul doar s-a prefăcut ca fiind” cu pretenții, iar noi, ambetate de singurătate, am fost atât de amarnic păcălite.

articol

Ironiile pot continua, desigur, la nesfârșit -și de-o parte și de alta. N-aș face însă decât să întrețin un război în care n-am crezut niciodată (de aici probabil și reacția instinctivă de a-i înfiera pe toți cei care aruncă fumigene în sexul opus pentru că din motive numai de ei știute așa înțeleg dragostea). Totuși, nu pot să nu mă întreb de ce un om care a demonstrat -nu o dată- că poate scrie și altfel, alege această variantă. Să fie cu adevărat misogin -deci, idiferent cât de plimbat prin școli, prin lume și prin Kierkegaarzii ei, atât de superficial? Sau doar un impostor care aruncă nada pentru vizualizări?

Oricum ar fi, e un cabotin.

P.S. Cine își lustruiește pantofii cu iubirea cuiva, fie ea și unilaterală, NU se numește bărbat (și nici femeie -aviz feministelor zeloase). Se numește javră.

P.P.S. Ia uite, cum căutând un titlu potrivit pentru textul meu furibund pentru Catchy, îmi pică ochii pe o altă enormitate, semnată de același autor „De ce sunt bărbaţii nesimţiţi? Pentru că, uneori, femeile sunt cam proaste.” (http://www.catchy.ro/sa-ne-dumirim-de-ce-sunt-barbatii-nesimtiti/87654) . Aproape că încep să înțeleg extremismul feminist -femeile alea sigur au avut nenorocul să întâlnească numai bărbați ca dumnealui.

Domnule dragă, cine e prost, uneori, e prost pentru că iubește. Iar asta e o scuză onorabilă și o stare reversibilă.

Cine e nesimțit e nesimțit pentru că e nesimțit. Pentru asta nu există nicio scuză. Și niciun leac.

Iar misoginia și misandria sunt patologii. Adică boli. În mare parte, se tratează cu dragoste. Cazurile mai grave, trăiesc degeaba și sucombă în singurătate și acreală.

singuratate

Votul, o floare pe un mormânt

Am tot fost întrebată dacă merg la vot.
– Ce întrebare e asta?! S-a întâmplat vreodată de când am drept de vot, respectiv de 24 de ani, să nu votez?!
– Și-atunci de ce acum taci cu desăvârșire pe aici pe subiectul ăsta, taman tu care ești atât de activă civic?!
– Păi tocmai pentru că îmi pare atât de clar! Tocmai pentru că sunt atât de activă și pentru că mi-am exprimat nu o dată părerea despre cât de important este să votăm, oricât de scârbiți și deznădăjduiți ne-am simți.
Dacă nu pentru speranța că votul nostru ar putea conta -eu una, recunosc, nu m-am simțit vreodată cu adevărat reprezentată de vreunul din ăia pe care am pus ștampila, nu m-a convins/amăgit niciunul, votul meu a fost mereu fie unul de blam pentru un candidat, fie un mers la risc cu un altul, pentru că în fapt niciodată noi nu am avut de ales decât între hoți și inculți și neveretebrați și mai hoți, mai inculți, mai neveretebrați- dacă nu din convingere, deci, dacă nu cu speranță în mai bine, măcar din respect pentru toți cei care au murit pentru dreptul nostru de a vota, să nu fi murit ca proștii.

Mie gândul ăsta mi-a purtat pașii către cabina de vot, de 24 de ani încoace. De ceva timp a ajuns un fel de ritual orb, o încăpățânare care-mi crează iluzia că așa sunt încă vie și contez, că lehamitea nu m-a înghițit chiar cu totul, că zoaiele astea nu m-au învins chiar de tot.

Astăzi sunt parcă mai deznădăjduită ca oricând privind la opțiunile de vot -penali, sau reprezentanți ai unor partide penale cu totul, hoți cu certificat de-acum, pe care nu mai ai cum să-i crezi nici dacă ai fi suferit o lobotomie între timp, versus anonimi de neprivit, ori lipsiți de verb, de atitudine, neconvingători.
Poate am obosit eu -să mă mai mint, să mai sper, să mai cred în oameni- poate am devenit mai intransigentă cu slăbiciunile omenești, mai exigentă cu așteptările de la poporul ăsta, poate mi s-a consumat rezerva de naivitate. Nu știu.
În egală măsură însă, azi sunt mai convinsă ca oricând că nu mai pot, că e greșit să mă retrag în lumea mea, la adăpost de toate astea, pentru că poate de-aia am ajuns aici cu toții.
De 26 de ani ne-am dezvoltat fiecare mecanismele noastre de apărare în fața realității, nu ne-a păsat, ne-am făcut că nu o vedem, că putem și fără ea atâta timp cât în universul nostru personal era bine și cald.
Iar de la o vreme realitatea a început să dea năvală în universurile noastre și să ni le facă zob în fiecare zi -ne arde de vii prietenii, ne ratează copiii, ne ucide cu zile în spitale, ne umilește și ne scuipă în față toată mizeria de care indiferența noastră a lăsat-o să se suprasatureze de 26 de ani încoace.
Nu știu cu cine voi vota. Dacă vreunul dintre candidați m-ar fi convins, v-aș fi spus până acum. Aș fi pledat pentru el. Așa cum o fac pentru toate în care cred.
Știu doar cu cine nu voi vota. Nu voi vota niciun candidat care are în spate un partid politic.
Dar categoric mâine voi merge la vot. Chiar dacă mi-e tot mai clar că…

mark twain

niște (mulți) oameni au murit pentru dreptul meu de a vota.  Și am de gând să respect asta câte zile voi avea.