CAPUL PLECAT SABIA NU-L TAIE (?)

Amprenta, probabil cea mai oribilă, pe care o lasă după 27 de ani în conştiinţa noastră aceste mafii -pe care le-am hrănit cu votul nostru, ori le-am girat cu letargia noastră- ajunse adevărate caracatiţe cu tentaculele adânc înfipte în toate structurile, prin toată temelia ţării, e teama. Teama că aici e posibil orice, oricât. Orice abuz, oricât de mult tupeu, oricât de multă hoţie, oricât de multe umiliri, orice aberaţie.

Incredibil de mulţi oameni se tem.

Cunoscuţi de-ai mei, mai bătrâni decât mine sau mult mai tineri, se tem, de exemplu, pentru Tolontan şi echipa lui -să nu fie închişi, să nu fie compromişi, să nu dea o maşină peste ei. Se tem pentru toţi cei care au curajul să sape după adevăr şi să-l arate lumii.

Mama (!) mă imploră în fiecare zi să mă opresc din postările astea şi să nu mai vorbesc lucrurile astea cu nimeni, să am grijă, că nu se ştie niciodată -”tu nu ştii, tu n-ai trăit să-ţi fie frică şi de umbra ta, tu nu ştii de ce sunt în stare ăştia”. Acum, de când au câştigat alegerile, cred că nu mai doarme noaptea de grija mea. Iar mie mi se pare ridicol -deşi pentru generaţia ei e explicabil.  (E drept că de copil am manifestat defecţiuni grave ale instinctului de conservare -de la aruncatul de pe casă, să plec cu rândunelele în ţările calde, până la a mă pupa-n bot cu nişte pantere negre şi nişte tigri, în menajeria unui circ. Îmi este foarte clar, aşadar, demult, că n-am stofă de supravieţuitor)

Astăzi mi se pune deseori diagnosticul de „naivă”, „inconştientă”, „blondă”, sau „e nebună, săraca”. Nu mă deranjează. În niciun caz, nu mai mult decât să aud ”nu poţi să ştii cu nenorociţii ăştia cum ne monitorizează, care-s jocurile şi ne trezim fără job”.

(Prea) mulţi oameni -tineri!- se tem. Preventiv, aproape organic, fără niciun motiv întemeiat, fără vreo experienţă care să le justifice teama. Se tem să fie vocali în faţa unei nedreptăţi, se tem să amendeze impostura şi lichelele de lângă ei, se tem să apere principii fundamentale. Până când încetează să le mai aibă.

Se tem până şi să dea share sau like sau să comenteze la articole-investigaţii pentru care autorii sacrifică mult timp din viaţa lor, liniştea lor, somnul mamelor lor!,  îşi pun siguranţa şi poate chiar libertatea la bătaie.

Pentru şi mai mulţi e şi mai simplu –„de ce să-mi bat capul, nu mai bine-mi văd de treaba mea?!”

Cum adică treaba mea? Asta-i treaba mea? Să fiu un sclav umil, docil, cu capul plecat, să nu ridic privirea din pătrăţica mea, să-mi pese doar de ea? Despre asta este viaţa noast, a sclavilor? Doar atât?! Nici o evoluţie, nici o revoluţie, nicio dâră a trecerii noastre?

Dacă toţi sclavii ar fi fost aşa, vă puteţi imagina cum ar fi arătat vieţile noastre, omenirea cu totul, astăzi? Câte din libertăţile de care beneficiem azi, n-ar fi existat?

Mulţi sclavi au pătimit şi şi-au sacrificat viaţa pentru libertăţile astea pe care noi le primim de-a gata şi prea des le ignorăm, considerând pesemne că ni se cuvin şi că sunt veşnice.

Nu sunt.

Şi nici nu se apără cu capul plecat în pătrăţica noastră.

P.S. „Capul plecat sabia nu-l taie” ? Aşa o fi.

Dar se pişă toţi pe el. Iar asta e puterea lor.

 

 

 

Advertisements

CÂT SE POATE

Nu postez și nu comentez nicicum mizeriile unor personaje din televiziunile autohtone, pentru trei motive:
1. Fiecare își câștigă pâinea cum găsește de cuviință, nu e treaba nimănui să judece viața și alegerile altora
2. Mă străduiesc să-mi păstrez pagina curată și să nu rostogolesc (atât de multe) zoaie peste lume, fie ea și virtuală
3. (și care cântărește, probabil, cel mai greu în ecuație) Toate televiziunile sunt populate cu foști colegi, prieteni mulți, oameni dragi pe care-i admir, profesioniști extraordinari -deci, din motive de respect față de ei și de mine însămi.
Dar s-a ajuns la un nivel nu suburban, ci subuman, care impune ca fiecare dintre noi să reacționeze,  în speranța că cei vizați vor înțelege că trebuie să abandoneze acest drum, această manieră bolnavă de a face presă. Asta nu e presă. Nu așa arată un om de televiziune. Este greșit și abject și periculos, deopotrivă. Pentru că sădești (ori întreții) în publicul tău o molimă grea -simptomele sunt deja vizibile de câțiva ani- foarte greu de vindecat.
mocirle
Înșiruisem câteva nume. M-am răzgândit, nu le voi da -nu vreau să-mi pun niște prieteni în situația delicată de a mă dezamăgi evitându-mă, ca să nu-și piardă job-ul. N-aș putea duce asta acum. Oricum, știe toată lumea care sunt, se știu și ei care sunt.
Spun doar atât: domnilor care habar n-aveți ce e acela un domn, oamenilor care habar nu aveți ce e acela un om, nu mai are nimeni vreo pretenție ori așteptare de la voi, demult. Ați terfelit și compromis prea mult ideea de om de televiziune -că jurnaliști sunteți doar în capul vostru, și slavă Domnului încă există jurnaliști adevărați în țara asta, destui cât să vă țină piept, să vă denunțe prin contrast și noi să avem o comparație. Vă compromiteți zi de zi și toți colegii -și-aveți mulți profesioniști adevărați acolo, care trag din greu.  E momentul să vă opriți. Pentru că, într-un fel sau altul, va veni o zi când va trebui decontată toată această mizerie -grație sfintelor legi ale Echilibrului Universal- o zi când va fi prea târziu, o zi când toți banii patronilor voștri nu vă vor mai putea salva, când toată haznaua va refula și va îneca totul în jur și nu se va mai putea repara nimic. Iar prețul îl vor plăti și ăia care fac treabă bună și curată.
Înțeleg că trebuie să mâncați și voi și că aveți toate ouăle în coșul ăsta, deci miza e pe viață și pe moarte.
Totuși, cât de jos?