DOR

dor de toate câte-am netrăit, fugind
dor de toate câte n-am putut păstra
dor de toate câte nu le-am spus
dor de toate câte nu le-am auzit

dor de îmbrățișări care ne-au odihnit
dor de îmbrățișări care-au murit
dor de îmbrățișări care n-au fost
dor de îmbrățișări fără motiv

dor să fii surpriza unei zile de luni
dor să fii lumina din ochii cuiva
dor să fii primăvara unei vieți
dor să fii rostul unei așteptări

dor de zbor
de putem orice
de iluzii
de niciodată mai puțin
de tot ce-am fi putut fi
dor de nebună de dragoste
dor să te simți în pericol de moarte-ntr-o noapte de prea multă iubire
dor să mai lupți
dor să mai crezi
dor să mai merite

Un infern de dor prin venele noastre și nicio aripă de înger
-condamnare pentru crima de a nu fi avut curajul să trăim până la capăt decât iluzii

#păpăzii (mai 2016)

O FURNICĂ

Poveste adevărată

Eram adolescentă și plimbam în parc gemenele unor prieteni de familie. Aveau cam 5 anișori. Rodica și Eliza. Eliza, perfectă, genul decorativ, Rodica, mai urâțică, dar splendidă. Înțelegeți voi 🙂
Rodica avea un tricou cu o furnică mare desenată pe piept.
Conversație cu Rodica.
Ea: Ce-i asta?

Furnica
Eu (la vârsta când începeam probabil să mă visez mamă, plină de răbdare și zâmbet): O furnică!
Mai facem 5 pași, iar:  Ce-i asta?
Pauză scurtă – eram ușor derutată, mă așteptam să trecem mai departe, la conversații în care eu să-i împărtășesc “învățăminte valoroase” de care avea să-și aducă aminte până la adânci bătrâneți.
O furnică! îi răspund totuși, la fel de plină de zâmbet și răbdare.
… M-a ținut așa vreme de juma’ de parc, respectiv juma’ de oră de mers, repetând în buclă la fiecare 5 pași “Ce-i asta?” și eu răspunzându-i, cu zâmbetul din ce în ce mai ofilit și răbdarea în cădere liberă: “O furnică”.
Când mi-a fost foarte clar că-și bate joc de mine, “o furnică” a sunat de-a dreptul amenințător, însoțit și de privirea “dacă mai întrebi o dată, te arunc în lac”.
A tăcut o vreme, cât să-mi dea iluzia că a înțeles mesajul.
Apoi, dintr-odată ridică iar privirea spre mine.Trage aer în piept. O țintuiam cu sprânceana stângă ridicată până la ceafă -un tic genetic, moștenit de la tata, prin care anunț furtună mare. Părea că dă înapoi, când, îmi trântește dintr-o suflare: “Și de ce e furnică?!” Și imediat își ridică și ea sprânceana (dreaptă!) – nu chiar până la ceafă, că era abia la prima încercare. 🙂))
Acela a fost primul moment din viața mea când am intuit cumva că a fi părinte nu e treabă ușoară.
Si uite-așa, în loc să-i ofer eu ei învățăminte de care avea să-și aducă aminte până la adânci bătrâneți, mi-a oferit ea mie

(mai 2016)

SHHH

Eu nu știu dacă domnul Ovidiu Popescu este un om bun sau un om rău, un părinte bun sau un părinte rău, un profesionist sau un imbecil iresponsabil.

Nu știu dacă performanțele lui Dor Popescu sunt rodul unei mari pasiuni pentru munte – moștenită genetic, sau deprinsă în familie, iar nu știu- sau al unui orgoliu patern inconștient.

Nu știu de ce cei cinci alpiniști profesioniști, printre care și doi minori, au ieșit pe munte ieri, pe un vânt de 100 km/h și risc de avalanșă 5 din 5. Poate pentru că antrenamentul unui alpinist profesionist, care se pregătește pentru unele dintre cele mai grele competiții din lume, e musai să includă și cele mai vitrege condiții de vreme? Nu știu.

Nu știu de ce au ales drumul cel mai riscant, nu știu ce discuții au avut loc, dacă au avut loc -poate aveau la activ zeci de drumeții similare, poate asta era o rutină pentru ei. Nu sunt alpinist, nu am fost acolo cu ei. Nu știu.

Și nici voi nu știți.

Dar sunt părinte. Și știu sigur că dl Popescu e un tată care care-și iubește copiii -pentru că și-a dorit nu doar ce e mai bun pentru fetele lui, ca orice părinte, ci un destin măreț pentru ele. Și mai știu că un astfel de părinte, oricât de nebun, oricât de dornic să se împopoțoneze cu trofeele copilului, nu și-ar duce conștient copilul la moarte.

Noi, părinții obișnuiți, de copii obișnuiți, nu vom putea, oricât ne-am strădui, să înțelegem cum funcționează mintea și sufletul unui părinte ca dl Popescu, unui copil ca Dor. Nici chiar acei dintre noi care am făcut cândva sport de performanță. Pentru că alpinismul este un sport extrem. Este un sport în care se moare. Des. Iar cei care îl practică sunt perfect conștienți de asta. Chiar și la 13 ani. Altundeva decât în spaimele voastre personale, Dor v-a părut vreodată un copil nefericit?

Ar trebui interzis alpinismul de performanță copiilor până-n 18 ani? Să fim serioși, nu există performanță în sport început la 18 ani.

Și de ce adică am fi noi părinți mai buni decât Popescu?! De ce am fi mai responsabili pentru că ne căcăm pe noi de frică și când ne iese copilul (de 14 ani!) afară singur cu bicicleta? Sau pentru că preferăm să ne ținem odraslele „în siguranță” lângă noi, cu nasul în tv,  telefon, tabletă, cărți?

Nu sunt oare și acestea -mai ales acestea- forme de egoism, influențe nefaste în destinul copilului nostru? Și oare fricile noastre nu sunt de fapt comoditățile noastre? Opțiunea noastră pentru „mai bine un copil mediocru și sănătos și viu”, nu e cumva mai mult pentru liniștea noastră decât pentru binele lui? Nu e felul nostru de a ne condamna copiii la destine mediocre, de a le rata șansa la strălucire?

Și dacă pentru copil e mai important să doboare recorduri decât să moară de bătrânețe? Dacă riscul, adrenalina îl fac pe el fericit? Dacă doar așa și nu altfel se simte el viu?

Nu știu. Dar mă întreb.

V-ați pus vreo secundă problema că poate Dor, în scurta ei viață, a trăit cu mult mai intens decât mulți dintre cei care decretați azi că e mai important să trăiești 100 de ani, fie ei și neîmpliniți, nefericiți, plictisitori, fără vreo dâră de sens sau de frumusețe?

Sau că oricât ați da voi acum într-un tată zdrobit -care da, undeva a făcut o greșeală fatală,  poate chiar totul a fost greșit- și oricâte instanțe omenești l-ar condamna la oricât de grele pedepse, toate sunt pistol cu apă pe lângă pedeapsa pe care deja o îndură, și la care e condamnat pentru tot restul zilelor lui din viața aceasta -dorul de Dor?

Și chiar nu putem păstra nici o zi de tăcere? O nenorocită de zi de tăcere nu putem da răgaz unor părinți să-și plângă copiii?

Și dacă nu pentru ei, măcar pentru copii?

Putem, vă rog, un pic de decență?

da 22