SHHH

Eu nu știu dacă domnul Ovidiu Popescu este un om bun sau un om rău, un părinte bun sau un părinte rău, un profesionist sau un imbecil iresponsabil.

Nu știu dacă performanțele lui Dor Popescu sunt rodul unei mari pasiuni pentru munte – moștenită genetic, sau deprinsă în familie, iar nu știu- sau al unui orgoliu patern inconștient.

Nu știu de ce cei cinci alpiniști profesioniști, printre care și doi minori, au ieșit pe munte ieri, pe un vânt de 100 km/h și risc de avalanșă 5 din 5. Poate pentru că antrenamentul unui alpinist profesionist, care se pregătește pentru unele dintre cele mai grele competiții din lume, e musai să includă și cele mai vitrege condiții de vreme? Nu știu.

Nu știu de ce au ales drumul cel mai riscant, nu știu ce discuții au avut loc, dacă au avut loc -poate aveau la activ zeci de drumeții similare, poate asta era o rutină pentru ei. Nu sunt alpinist, nu am fost acolo cu ei. Nu știu.

Și nici voi nu știți.

Dar sunt părinte. Și știu sigur că dl Popescu e un tată care care-și iubește copiii -pentru că și-a dorit nu doar ce e mai bun pentru fetele lui, ca orice părinte, ci un destin măreț pentru ele. Și mai știu că un astfel de părinte, oricât de nebun, oricât de dornic să se împopoțoneze cu trofeele copilului, nu și-ar duce conștient copilul la moarte.

Noi, părinții obișnuiți, de copii obișnuiți, nu vom putea, oricât ne-am strădui, să înțelegem cum funcționează mintea și sufletul unui părinte ca dl Popescu, unui copil ca Dor. Nici chiar acei dintre noi care am făcut cândva sport de performanță. Pentru că alpinismul este un sport extrem. Este un sport în care se moare. Des. Iar cei care îl practică sunt perfect conștienți de asta. Chiar și la 13 ani. Altundeva decât în spaimele voastre personale, Dor v-a părut vreodată un copil nefericit?

Ar trebui interzis alpinismul de performanță copiilor până-n 18 ani? Să fim serioși, nu există performanță în sport început la 18 ani.

Și de ce adică am fi noi părinți mai buni decât Popescu?! De ce am fi mai responsabili pentru că ne căcăm pe noi de frică și când ne iese copilul (de 14 ani!) afară singur cu bicicleta? Sau pentru că preferăm să ne ținem odraslele „în siguranță” lângă noi, cu nasul în tv,  telefon, tabletă, cărți?

Nu sunt oare și acestea -mai ales acestea- forme de egoism, influențe nefaste în destinul copilului nostru? Și oare fricile noastre nu sunt de fapt comoditățile noastre? Opțiunea noastră pentru „mai bine un copil mediocru și sănătos și viu”, nu e cumva mai mult pentru liniștea noastră decât pentru binele lui? Nu e felul nostru de a ne condamna copiii la destine mediocre, de a le rata șansa la strălucire?

Și dacă pentru copil e mai important să doboare recorduri decât să moară de bătrânețe? Dacă riscul, adrenalina îl fac pe el fericit? Dacă doar așa și nu altfel se simte el viu?

Nu știu. Dar mă întreb.

V-ați pus vreo secundă problema că poate Dor, în scurta ei viață, a trăit cu mult mai intens decât mulți dintre cei care decretați azi că e mai important să trăiești 100 de ani, fie ei și neîmpliniți, nefericiți, plictisitori, fără vreo dâră de sens sau de frumusețe?

Sau că oricât ați da voi acum într-un tată zdrobit -care da, undeva a făcut o greșeală fatală,  poate chiar totul a fost greșit- și oricâte instanțe omenești l-ar condamna la oricât de grele pedepse, toate sunt pistol cu apă pe lângă pedeapsa pe care deja o îndură, și la care e condamnat pentru tot restul zilelor lui din viața aceasta -dorul de Dor?

Și chiar nu putem păstra nici o zi de tăcere? O nenorocită de zi de tăcere nu putem da răgaz unor părinți să-și plângă copiii?

Și dacă nu pentru ei, măcar pentru copii?

Putem, vă rog, un pic de decență?