#menot

 

Hai, şi s-o lămurim odată, că mi-e greu s-o iau de la capăt cu fiecare. Vă mulţumesc că aveţi aşteptări (şi) de la mine şi mă consideraţi un vector de opinie, dar nu, nu voi posta pe pagina mea #metoo.

oita neagra

În primul rând pentru că nu am ce să povestesc, ce să denunţ. Pesemne, mă număr printre cele din cale-afară de norocoase -deşi văd că unii nu concep această variantă: „Nu există, domne’, să nu fi întâlnit niciun porc în viaţa ta, să nu fi fost tu măcar un pic agresată!”

O, am întâlnit, da, destui porci!  Şi încă şi mai mulţi boi (câtorva le-am şi vărsat/spart nişte pahare-n cap). Dar, slavă Domnului, nu mai mulţi decât bărbaţi, astfel că am reuşit, cel puţin până acum, o relaţie sănătoasă, frumoasă cu sexul opus.

Desigur, am fost hărţuită pe stradă şi în toate mijloacele de transport în comun, ani la rând, zilnic, până mi-am luat maşină -ce fată/femeie n-a fost? Dar n-am rămas cu traume care să mă bântuie, nici n-am fost victima unui viol, nici a unei tentative de viol şi, la naiba, nici nu mi-am vândut trupul nimănui, pentru nimic vreodată -aviz celor convinşi că nu există femei norocoase în direcţia asta, ci doar „femei cu principii flexibile, numite popular curve”.

Acuma, dacă faptul că am râs cu sinceritate şi mi-a făcut plăcere când un şef -mi-era şef demult şi nu, nu s-a dat la mine niciodată- a exclamat în gura mare, într-o seară, la o petrecere a postului, când ne-am întâlnit pe scări: „Arăţi ca o bancnotă de 1 milion de euro!”, sau dacă nu consider hărţuire -ci cel mult bâzâitul unei muşte de partea cealaltă a geamului- o invitaţie la ceai, pe fbk, fie ea şi agramată şi la 11 noaptea (slavă ţie, Mark, că ai inventat secţiunea others!) dacă astea fac din mine o tâmpiţică uşurică ieftină, înseamnă că asta sunt şi basta.

Şi, cu atât mai mult, ar fi o ipocrizie să #metoo.

Apoi, toată campania asta a mers până-ntr-acolo încât a devenit ea însăşi agresivă şi hărţuitoare -aproape trebuie să te simţi prost că n-ai fost violată/agresată/măcar pipăită un pic. Ba eventual eşti şi laşă/mincinoasă/n-ai curaj să recunoşti, ori eşti cam proastă şi cam curvă şi nu prinzi nuanţele.

Iar la aşa isterii nu voi subscrie vreodată.

 

Advertisements

COALIŢIA PENTRU ÎNVRĂJBIRE

Nu, Coaliția pentru familie nu a crescut peste noapte, ca vrejul de fasole al lui Jack, dintr-o strategie de tensionare a societății, ci din contră, ea a fost aruncată pe piaţă pentru a detensiona o fierbere din ce în ce mai mare a unei furii colective mocninde de prea mult timp și care avea un singur destinatar -cei care ne conduc, politicienii.

S-a mers la sigur cu aceste teme ale Coaliției -teme invariabil dovedite dezbinatoare și născătoare de isterii în orice societate, pentru că, nu-i așa?!, resursele de ură și prostie ale oamenilor sunt nelimitate.

Au fragmentat astfel uriașa și minunata noastră furie care îi viza doar pe ei și care ar fi riscat să-i scoată definitiv din cărți pe jucătorii cei mai vechi și mai importanți (și deci cu cel mai mult de pierdut -de la libertatea de a huzuri pe spinările noastre, până la libertate, la propriu).

Au creat supape în care să ne irosim energia și furiile.

A fost suficient să răsune din gloată “homosexualii, un pericol!”, că gloata s-a năpustit -să le interzică drepturi pe care nu doar că nu le aveau, bieții, dar nici măcar nu le ceruseră, să-L apere pe Dumnezeu, care nici El, bietul, nu a cerut asta.

La 70.000 de semnături nu a existat reacție -a fost slabă, a trecut repede. Câteva luni mai târziu au venit cu 3 milioane -suspectă perseverență, chiar și pentru niște descreierati precum cei din Coalițiile de gen- moment în care toți cei care până atunci își păstraseră capul pe umeri, și l-au pierdut și ei. Nici nu avea cum să fie altfel. Nu aveai cum să nu reacționezi la așa ceva -3 milioane de cetățeni din țara ta încearcă să înfiereze din senin niște nevinovați.

Apoi, ni s-au tot tot servit supape de redirecționare a furiei, cele mai multe însă “livrate” tot de Coaliția pentru familie -avortul a fost o alta importantă dintre ele.

Oricum, și dacă, pintr-un miracol, ne-am fi prins cu toții de manevra politică din spatele acestei mișcări, e genul de situație în care orice-ai face tot prost iese.

Malefică broderie! Dar, trebuie să recunoaștem, de geniu.

Nici nu mai contează dacă se va face sau nu vreodată un referendum pe aceste teme -modificarea în Constituție a definiției familiei vs drepturi civile pentru homosexuali, pro-life vs proavorturi.

Meciul a fost câștigat deja. De ei. De cei de la butoane, băieții care învârt banii și viețile noastre după bunul lor plac, băieții cu jugul de pe spinările noastre, iadul nostru de pe lumea aceasta -politicienii, la costum și in sutane.

Coaliția pentru învrăjbire.

De fiecare dată când sărăcia, nemulțumirea, furia sclavilor atinge cote alarmante, ei confecționează războaie sociale -mai mici, sau mai mari, după cum se impune- din cel mai etern, inepuizabil material (in)uman -ura.

Acum o să uităm, din nou, că-i urâm pe ei. O să fim prea ocupați, din nou, să ne urâm între noi.

(mai 2016)

da 8

DOR

dor de toate câte-am netrăit, fugind
dor de toate câte n-am putut păstra
dor de toate câte nu le-am spus
dor de toate câte nu le-am auzit

dor de îmbrățișări care ne-au odihnit
dor de îmbrățișări care-au murit
dor de îmbrățișări care n-au fost
dor de îmbrățișări fără motiv

dor să fii surpriza unei zile de luni
dor să fii lumina din ochii cuiva
dor să fii primăvara unei vieți
dor să fii rostul unei așteptări

dor de zbor
de putem orice
de iluzii
de niciodată mai puțin
de tot ce-am fi putut fi
dor de nebună de dragoste
dor să te simți în pericol de moarte-ntr-o noapte de prea multă iubire
dor să mai lupți
dor să mai crezi
dor să mai merite

Un infern de dor prin venele noastre și nicio aripă de înger
-condamnare pentru crima de a nu fi avut curajul să trăim până la capăt decât iluzii

#păpăzii (mai 2016)

O FURNICĂ

Poveste adevărată

Eram adolescentă și plimbam în parc gemenele unor prieteni de familie. Aveau cam 5 anișori. Rodica și Eliza. Eliza, perfectă, genul decorativ, Rodica, mai urâțică, dar splendidă. Înțelegeți voi 🙂
Rodica avea un tricou cu o furnică mare desenată pe piept.
Conversație cu Rodica.
Ea: Ce-i asta?

Furnica
Eu (la vârsta când începeam probabil să mă visez mamă, plină de răbdare și zâmbet): O furnică!
Mai facem 5 pași, iar:  Ce-i asta?
Pauză scurtă – eram ușor derutată, mă așteptam să trecem mai departe, la conversații în care eu să-i împărtășesc “învățăminte valoroase” de care avea să-și aducă aminte până la adânci bătrâneți.
O furnică! îi răspund totuși, la fel de plină de zâmbet și răbdare.
… M-a ținut așa vreme de juma’ de parc, respectiv juma’ de oră de mers, repetând în buclă la fiecare 5 pași “Ce-i asta?” și eu răspunzându-i, cu zâmbetul din ce în ce mai ofilit și răbdarea în cădere liberă: “O furnică”.
Când mi-a fost foarte clar că-și bate joc de mine, “o furnică” a sunat de-a dreptul amenințător, însoțit și de privirea “dacă mai întrebi o dată, te arunc în lac”.
A tăcut o vreme, cât să-mi dea iluzia că a înțeles mesajul.
Apoi, dintr-odată ridică iar privirea spre mine.Trage aer în piept. O țintuiam cu sprânceana stângă ridicată până la ceafă -un tic genetic, moștenit de la tata, prin care anunț furtună mare. Părea că dă înapoi, când, îmi trântește dintr-o suflare: “Și de ce e furnică?!” Și imediat își ridică și ea sprânceana (dreaptă!) – nu chiar până la ceafă, că era abia la prima încercare. 🙂))
Acela a fost primul moment din viața mea când am intuit cumva că a fi părinte nu e treabă ușoară.
Si uite-așa, în loc să-i ofer eu ei învățăminte de care avea să-și aducă aminte până la adânci bătrâneți, mi-a oferit ea mie

(mai 2016)

SHHH

Eu nu știu dacă domnul Ovidiu Popescu este un om bun sau un om rău, un părinte bun sau un părinte rău, un profesionist sau un imbecil iresponsabil.

Nu știu dacă performanțele lui Dor Popescu sunt rodul unei mari pasiuni pentru munte – moștenită genetic, sau deprinsă în familie, iar nu știu- sau al unui orgoliu patern inconștient.

Nu știu de ce cei cinci alpiniști profesioniști, printre care și doi minori, au ieșit pe munte ieri, pe un vânt de 100 km/h și risc de avalanșă 5 din 5. Poate pentru că antrenamentul unui alpinist profesionist, care se pregătește pentru unele dintre cele mai grele competiții din lume, e musai să includă și cele mai vitrege condiții de vreme? Nu știu.

Nu știu de ce au ales drumul cel mai riscant, nu știu ce discuții au avut loc, dacă au avut loc -poate aveau la activ zeci de drumeții similare, poate asta era o rutină pentru ei. Nu sunt alpinist, nu am fost acolo cu ei. Nu știu.

Și nici voi nu știți.

Dar sunt părinte. Și știu sigur că dl Popescu e un tată care care-și iubește copiii -pentru că și-a dorit nu doar ce e mai bun pentru fetele lui, ca orice părinte, ci un destin măreț pentru ele. Și mai știu că un astfel de părinte, oricât de nebun, oricât de dornic să se împopoțoneze cu trofeele copilului, nu și-ar duce conștient copilul la moarte.

Noi, părinții obișnuiți, de copii obișnuiți, nu vom putea, oricât ne-am strădui, să înțelegem cum funcționează mintea și sufletul unui părinte ca dl Popescu, unui copil ca Dor. Nici chiar acei dintre noi care am făcut cândva sport de performanță. Pentru că alpinismul este un sport extrem. Este un sport în care se moare. Des. Iar cei care îl practică sunt perfect conștienți de asta. Chiar și la 13 ani. Altundeva decât în spaimele voastre personale, Dor v-a părut vreodată un copil nefericit?

Ar trebui interzis alpinismul de performanță copiilor până-n 18 ani? Să fim serioși, nu există performanță în sport început la 18 ani.

Și de ce adică am fi noi părinți mai buni decât Popescu?! De ce am fi mai responsabili pentru că ne căcăm pe noi de frică și când ne iese copilul (de 14 ani!) afară singur cu bicicleta? Sau pentru că preferăm să ne ținem odraslele „în siguranță” lângă noi, cu nasul în tv,  telefon, tabletă, cărți?

Nu sunt oare și acestea -mai ales acestea- forme de egoism, influențe nefaste în destinul copilului nostru? Și oare fricile noastre nu sunt de fapt comoditățile noastre? Opțiunea noastră pentru „mai bine un copil mediocru și sănătos și viu”, nu e cumva mai mult pentru liniștea noastră decât pentru binele lui? Nu e felul nostru de a ne condamna copiii la destine mediocre, de a le rata șansa la strălucire?

Și dacă pentru copil e mai important să doboare recorduri decât să moară de bătrânețe? Dacă riscul, adrenalina îl fac pe el fericit? Dacă doar așa și nu altfel se simte el viu?

Nu știu. Dar mă întreb.

V-ați pus vreo secundă problema că poate Dor, în scurta ei viață, a trăit cu mult mai intens decât mulți dintre cei care decretați azi că e mai important să trăiești 100 de ani, fie ei și neîmpliniți, nefericiți, plictisitori, fără vreo dâră de sens sau de frumusețe?

Sau că oricât ați da voi acum într-un tată zdrobit -care da, undeva a făcut o greșeală fatală,  poate chiar totul a fost greșit- și oricâte instanțe omenești l-ar condamna la oricât de grele pedepse, toate sunt pistol cu apă pe lângă pedeapsa pe care deja o îndură, și la care e condamnat pentru tot restul zilelor lui din viața aceasta -dorul de Dor?

Și chiar nu putem păstra nici o zi de tăcere? O nenorocită de zi de tăcere nu putem da răgaz unor părinți să-și plângă copiii?

Și dacă nu pentru ei, măcar pentru copii?

Putem, vă rog, un pic de decență?

da 22

ABSTINENȚA, măsură de contracepție în mileniul III. Sau despre DEMENȚA la noul Om Nou -un conglomerat de celule vii pe care, cândva, cineva a pariat că ar fi viață și a pierdut, sunt doar tumori maligne

Later edit: m-am răzgândit. Recomand abstinența. Abțineți-vă, oameni: de la a vă mai fute grija de capra vecinului, de la a mai mânca rahat, de la a fi mizerabili. Și, da, nu mai faceți nici sex -eliminați orice risc de a condamna suflete nevinovate să trăiască în lumea asta din ce în ce mai hâdă și mai turbată.  Pentru siguranță, femei, legați-vă și trompele, poate o histerectomie ar fi chiar mai sigură -dacă sunteți vreo Sfântă Fecioară și nașteți  vreun Isus?! O răstignire zic că a fost deja prea mult pentru o specie dominată de imbecili distrugători.

da 10

 Se deviază atât de mult, până la grotesc, de la esența temei avortului, în disputa pro și contra.

Unele enunțuri sunt de-a dreptul naziste -“leagă-ți trompele, dacă nu vrei să te simți incubator“- altele, de nivel de evlavioasă frigidă cu maxim patru clase vă place să stați cu cracii-n sus fără să vă asumați responsabilitatea, de abstinență n-ați auzit, curvelor?!”- altele, de șefa clasei care face sex oral și anal în toaleta școlii ca să se căsătorească virgină, și apoi ține discursuri isterice pro-life și pro-normalitate(a) în care se oglindește, de parcă ar avea vreun merit pentru asta, în esență discursuri pro-ură a tot ce iese din matca majorității, a tot ce e diferit și depășeste minuscula putere de înțelegere a minusculului ei creier, incapabil de a percepe lumea altfel -“un copil lipsit de apărare este omorât“! strigă ea, cu emfază. Ah! parcă simți cum se desprinde carnea de pe ea de empatia cu fetusul de la 21 de săptămâni în sus –c-așa-i zice, fetus, nu copil- sub 21 de săptămâni îi zice embrion, sub 8, zigot. În fine, să nu ne mai batem capul, unele bezne sunt de nepătruns și pentru soare. 

Esența problemei e asta: de ce și-ar dori orice om cu respect pentru viață, deci sănătos la cap, să fie adus pe lume un copil nedorit nici măcar de mama sa -deci cu mari șanse la o viață de rahat?

De ce și-ar dori orice om cu elementar bun-simț să dicteze cursul vieții unui alt om -deja născut, cu drepturi clare?

De ce, în numele respectului pentru viața din două celule, să te ștergi la fund cu viața cuiva pe care-l poți privi în ochi, și care poate fi iubita ta, sora ta, fiica ta, nepoata ta?

Cum să te faci că nu cunoști efectele odiosului decret 770/1966, care în 23 de ani a ucis mai bine de 10 mii de femei și a adus pe lume peste 2 milioane de copii nedoriți, din care zeci de mii -unii și cu handicapuri severe- au fost abandonați prin orfelinate și nesalvați de niciun creștin din ăsta cu curul plin de lacrimi, ca voi? Cât de ignorant sau de ticălos să fii să te faci că uiți de lagărul de exterminare de la Cighid???

Cum să te faci că uiți ramificațiile cumplite pe care un cancer de lege ca 770/1966 le-a declanșat, asemeni unor metastaze la distanță -cazurile femeilor cu sarcini cu probleme, care chiar își doreau copiii și se luptau să-i păstreze până nu se mai putea și multe dintre ele ajungeau să moară în chinuri pentru că medicii se temeau de pușcărie și nu făceau nimic să salveze măcar viața mamei? Cum?

Ați călcat vreodată în vreun orfelinat? Sau măcar în vreo baracă de zece metri pătrați în care trăiesc șapte (ȘAPTE!) copii desculți, dezbrăcați, înfometați și fără niciun viitor, crescuți de părinți șomeri și alcoolici? Ați cunoscut îndeaproape un copil cu deficiențe genetice, știți ce înseamnă asta, știți că după ce acești copii rămân fără părinți -în caz că i-au avut vreodată- sunt condamnați la o viață mai cruntă decât orice moarte?

S-au investit miliarde în descoperiri și invenții medicale, gen echograf, teste genetice, pentru ce? S-o ardeți voi acum „cum vrea Dumnezeu”?! Păi atunci, când nașteți prunci, ce atâtea cezariene, nașteți natural, ce dacă e pruncul prea mare sau vine cu picioarele înainte și vă omoară pe amândoi? Iar voi, domnilor, când faceți vreo febră, stați și muriți de ea, nu mai luați antibiotic, că nu-i lăsat de Dumnezeu și mai și ucide bacteriile, forme de viață și ele, nu? Și dacă faceți vreun cancer nu mai fugiți la chimioterapii, așteptați să crăpați în chinuri, c-așa a lăsat Dumnezeu. Dacă tot halucinăm, să halucinăm până la capăt.

Să ne revenim, însă.

Autoservire

Nu interzice nimeni aducerea de copii pe lume, oricum ar fi ei, atâta vreme cât sunt doriți. Cu ce drept și câtă beznă și răutate să ai în cap și în suflet, să-ți doresti să hotărăști pentru altul ceva atât de intim și cu implicații atât de catastrofale pe termen lung? Fiecare femeie, fiecare familie, trebuie să hotărască pentru ea când e pregătită să aducă un copil pe lume, sau dacă poate duce crucea unui copil cu probleme -și nu e vorba aici doar despre crucea dusă de familie, cât mai ales despre crucea acelui copil când, chiar ajuns adult, rămâne singur. Cum să hotărască oricine altcineva așa ceva, cum?!

Nu v-am auzit pe niciunul din ăștia din cale-afară de viață apărători, pledând pentru educație sexuală, pentru eradicarea sărăciei, pentru ajutarea sărmanilor, pentru adopția unui copil. Mișcarea pro-life (în ciuda numelui atât de uman) este una dintre cele mai inumane și mai descreierate din câte există. S-a ajuns până într-acolo să ceară interzicerea avortului și în cazul violurilor și incesturilor. Demență.

Drepturile fundamentale sunt, dincolo de orice altceva, despre dreptul fiecăruia de a alege pentru sine. În niciun caz despre dreptul mulțimilor de a hotărî pentru un individ când e pregătit să aducă pe lume copii.

Eu sunt un decrețel. Din fericire unul născut și crescut într-o familie frumoasă, de oameni buni, oameni care însă și-au sacrificat orice alt sens al vieții, în afară de mine -mai ales mama, care după divorț a rămas singură până-n ziua de azi. Toata viața a trudit pentru mine, n-a avut niciodată o vacanță, nici măcar una. Nu, nu s-a plâns niciodată, poate nici nu știe ce a pierdut, că n-a apucat să aibă prea multe elemente de comparație –a devenit mamă la 20 de ani, când viața ei ar fi trebuit să înceapă. Dar întreaga ei existență, lipsită de orice răsfăț personal, m-a îndurerat mereu.

Așa că mă iertați subiectul acesta îmi strepezește toate celulele și că-mi vine să vă dau pe toți cu capul de pereți când vă aud cu câtă lejeritate pledați pentru îngrădiri de drepturi atât de intime.

Vedeți-vă de viețile voastre, faceți câți copii doriți, faceți sex de câte ori doriți, fiți abstinenți toată viața dacă așa doriți.

Numai nu mai filosofați despre dreptul la viață când asta încalcă dreptul la viață al altora, și nu mai scuipați cu studii despre “de când o viață e viață, când o celulă e o persoană, când o persoană nu mai poate decide pentru ea” și alte labe periculoase care au bântuit deja mințile unor dictatori psihopați cu care sigur nu v-ați dori să fiți comparați, si care au adus în lume atâta nenorocită de suferință ireparabilă.

Nu vă mai jucați de-a croitorii destinelor altora, că până și Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru.

Este absolut inadmisibil să mai dezbateți așa ceva astăzi.

P.S. O doamnă comenta undeva că și un conglomerat de celule vii este viață“.

Doamnă, „un conglomerat de celule vii” e și o tumoră malignă.

E drept, conglomeratele despre care vorbiți nu te omoară, dar, iată, pot da naștere uneori unor oameni maligni -altfel, la fel de urâți și de periculoși pentru societatea umană, precum o tumoră pentru organismul uman. 

P.P.S. Pentru aducere aminte, sau, în cazul celor prea tineri, pentru învățarea unei file de istorie care, din păcate,  nu se predă în manulalele de istorie.

http://ro.nccmn.wikia.com/wiki/Decretul_anti-avort_al_lui_Ceau%C5%9Fescu

CAPUL PLECAT SABIA NU-L TAIE (?)

Amprenta, probabil cea mai oribilă, pe care o lasă după 27 de ani în conştiinţa noastră aceste mafii -pe care le-am hrănit cu votul nostru, ori le-am girat cu letargia noastră- ajunse adevărate caracatiţe cu tentaculele adânc înfipte în toate structurile, prin toată temelia ţării, e teama. Teama că aici e posibil orice, oricât. Orice abuz, oricât de mult tupeu, oricât de multă hoţie, oricât de multe umiliri, orice aberaţie.

Incredibil de mulţi oameni se tem.

Cunoscuţi de-ai mei, mai bătrâni decât mine sau mult mai tineri, se tem, de exemplu, pentru Tolontan şi echipa lui -să nu fie închişi, să nu fie compromişi, să nu dea o maşină peste ei. Se tem pentru toţi cei care au curajul să sape după adevăr şi să-l arate lumii.

Mama (!) mă imploră în fiecare zi să mă opresc din postările astea şi să nu mai vorbesc lucrurile astea cu nimeni, să am grijă, că nu se ştie niciodată -”tu nu ştii, tu n-ai trăit să-ţi fie frică şi de umbra ta, tu nu ştii de ce sunt în stare ăştia”. Acum, de când au câştigat alegerile, cred că nu mai doarme noaptea de grija mea. Iar mie mi se pare ridicol -deşi pentru generaţia ei e explicabil.  (E drept că de copil am manifestat defecţiuni grave ale instinctului de conservare -de la aruncatul de pe casă, să plec cu rândunelele în ţările calde, până la a mă pupa-n bot cu nişte pantere negre şi nişte tigri, în menajeria unui circ. Îmi este foarte clar, aşadar, demult, că n-am stofă de supravieţuitor)

Astăzi mi se pune deseori diagnosticul de „naivă”, „inconştientă”, „blondă”, sau „e nebună, săraca”. Nu mă deranjează. În niciun caz, nu mai mult decât să aud ”nu poţi să ştii cu nenorociţii ăştia cum ne monitorizează, care-s jocurile şi ne trezim fără job”.

(Prea) mulţi oameni -tineri!- se tem. Preventiv, aproape organic, fără niciun motiv întemeiat, fără vreo experienţă care să le justifice teama. Se tem să fie vocali în faţa unei nedreptăţi, se tem să amendeze impostura şi lichelele de lângă ei, se tem să apere principii fundamentale. Până când încetează să le mai aibă.

Se tem până şi să dea share sau like sau să comenteze la articole-investigaţii pentru care autorii sacrifică mult timp din viaţa lor, liniştea lor, somnul mamelor lor!,  îşi pun siguranţa şi poate chiar libertatea la bătaie.

Pentru şi mai mulţi e şi mai simplu –„de ce să-mi bat capul, nu mai bine-mi văd de treaba mea?!”

Cum adică treaba mea? Asta-i treaba mea? Să fiu un sclav umil, docil, cu capul plecat, să nu ridic privirea din pătrăţica mea, să-mi pese doar de ea? Despre asta este viaţa noast, a sclavilor? Doar atât?! Nici o evoluţie, nici o revoluţie, nicio dâră a trecerii noastre?

Dacă toţi sclavii ar fi fost aşa, vă puteţi imagina cum ar fi arătat vieţile noastre, omenirea cu totul, astăzi? Câte din libertăţile de care beneficiem azi, n-ar fi existat?

Mulţi sclavi au pătimit şi şi-au sacrificat viaţa pentru libertăţile astea pe care noi le primim de-a gata şi prea des le ignorăm, considerând pesemne că ni se cuvin şi că sunt veşnice.

Nu sunt.

Şi nici nu se apără cu capul plecat în pătrăţica noastră.

P.S. „Capul plecat sabia nu-l taie” ? Aşa o fi.

Dar se pişă toţi pe el. Iar asta e puterea lor.

 

 

 

CÂT SE POATE

Nu postez și nu comentez nicicum mizeriile unor personaje din televiziunile autohtone, pentru trei motive:
1. Fiecare își câștigă pâinea cum găsește de cuviință, nu e treaba nimănui să judece viața și alegerile altora
2. Mă străduiesc să-mi păstrez pagina curată și să nu rostogolesc (atât de multe) zoaie peste lume, fie ea și virtuală
3. (și care cântărește, probabil, cel mai greu în ecuație) Toate televiziunile sunt populate cu foști colegi, prieteni mulți, oameni dragi pe care-i admir, profesioniști extraordinari -deci, din motive de respect față de ei și de mine însămi.
Dar s-a ajuns la un nivel nu suburban, ci subuman, care impune ca fiecare dintre noi să reacționeze,  în speranța că cei vizați vor înțelege că trebuie să abandoneze acest drum, această manieră bolnavă de a face presă. Asta nu e presă. Nu așa arată un om de televiziune. Este greșit și abject și periculos, deopotrivă. Pentru că sădești (ori întreții) în publicul tău o molimă grea -simptomele sunt deja vizibile de câțiva ani- foarte greu de vindecat.
mocirle
Înșiruisem câteva nume. M-am răzgândit, nu le voi da -nu vreau să-mi pun niște prieteni în situația delicată de a mă dezamăgi evitându-mă, ca să nu-și piardă job-ul. N-aș putea duce asta acum. Oricum, știe toată lumea care sunt, se știu și ei care sunt.
Spun doar atât: domnilor care habar n-aveți ce e acela un domn, oamenilor care habar nu aveți ce e acela un om, nu mai are nimeni vreo pretenție ori așteptare de la voi, demult. Ați terfelit și compromis prea mult ideea de om de televiziune -că jurnaliști sunteți doar în capul vostru, și slavă Domnului încă există jurnaliști adevărați în țara asta, destui cât să vă țină piept, să vă denunțe prin contrast și noi să avem o comparație. Vă compromiteți zi de zi și toți colegii -și-aveți mulți profesioniști adevărați acolo, care trag din greu.  E momentul să vă opriți. Pentru că, într-un fel sau altul, va veni o zi când va trebui decontată toată această mizerie -grație sfintelor legi ale Echilibrului Universal- o zi când va fi prea târziu, o zi când toți banii patronilor voștri nu vă vor mai putea salva, când toată haznaua va refula și va îneca totul în jur și nu se va mai putea repara nimic. Iar prețul îl vor plăti și ăia care fac treabă bună și curată.
Înțeleg că trebuie să mâncați și voi și că aveți toate ouăle în coșul ăsta, deci miza e pe viață și pe moarte.
Totuși, cât de jos?

29 DE COPII ÎN PERICOL (sau DIN HAZNALELE NORMALITĂȚII, episodul doi)

*Domnului Mădălin Popa (singurul care a putut fi identificat până la această oră ca părinte implicat în scandalul de la la Școala Gimnazială I.L.Caragiale, din Pitești -și, se pare, și admin-ul paginii de fbk „29 de copii în pericol”, o rușine pe obrazul societății românești în anul de (diz)grație 2016), precum și celorlalți părinți care au contribuit la organizarea acestui protest, dar au avut grijă să se ascundă în spatele unor pseudonime și conturi false.

Am studiat pagina „29 de copii în pericol” din scoarță-n scoarță, cum se spune. Pentru că obișnuiesc ca atunci când deschid gura să știu despre ce vorbesc.

În fapt, mi-am otrăvit sufletul două zile și două nopți și, sincer, nu știu cât va trebui să treacă să mă vindec de toate astea.

Atâta ignoranță și mizerie umană n-am mai întâlnit la români decât pe subiectul homosexualității.

Ați șters între timp mare parte din comentariile mizerabile ale susținătorilor dvs și mai toate cele care vă blamau.

Comentariile mele le-ați șters pe toate și mi-ați blocat și posibilitatea de a mai comenta. (și nu sunt singura căreia i-ați făcut asta). Pesemne, erau prea bine argumentate și conțineau doze mult prea deranjante de adevăr. Așa că, în lipsă de alte contra-argumente care să stea în picioare, a fost mai simplu să le faceți să dispară de pe pagină -și pe ele și pe noi.

Mai mult decât atât, nu ați precizat că dvs ați făcut asta, și ați lăsat să fim jigniți și luați peste picior că ne-am fi șters singuri comentariile „de frică”(?!)

Acum, ce să zic, aveți oarecare ghinion, că io-s revoluționară așa din fire, și imposibil de intimidat. Mai ales când slujesc cauze în care cred și când simt miros de nedreptate, minciună, răutate și abuz.

După două zile și două nopți în care v-am citit pagina în amănunt, următoarele concluzii mie îmi sunt foarte limpezi:

*exagerați enorm, ba chiar mințiți cu nerușinare pe alocuri

*sunteți isterici și cea mare parte din spaimele copiilor voștri este cauzată de isteria voastră și mult mai puțin de agresivitatea băiatului bolnav

*cei mai mulți dintre voi, în spatele măștii de părinți disperați, cu care pozați pentru presă, ascundeți multă aroganță, agresivitate și răutate -organică la unii, aproape animalică, deci cu neputință de remediat vreodată. (sfat -măcar ascundeți-le mai bine)

*sunteți ignoranți până-n măduva oaselor

*sunteți lași

O să aștern și aici, întru ordonarea depliină a lucrurilor și deslușirea logicii lor, o postare de pe pagina domniilor voastre, apoi comentariul meu și alte câteva schimburi de replici între mine și administratorul paginii. Să judece toți cititorii de ce se impunea ștergerea lui și blocarea mea.

Așadar

Recunosc, sunt o incepatoare in ale facebookului. Sa luam povestea de la capat, fiindca nu cred ca, unii dintre d-voastra, au avut timp si rabdare sa citeasca povestea cu care a inceput pagina.
Mai intai sa clarificam un lucru: niciodata parintii elevului nu au prezentat la scoala vreun document medical cu diagnosticul ADHD. Are un singur document, cel de la CJRAE Arges, pentru deficiente somatice.
Elevul a fost mutat, la noi in clasa, ca alternativa de integrare, in semestrul II, din anul trecut scolar. A fost primit cu bratele deschise. Atat el, cat si parintii lui si-au exprimat public, in nenumarate randuri, bucuria si recunostinta pentru modul in care au fost acceptati fara nici o rezerva.
Am facut o sedinta cu parintii, ca toata lumea sa-i cunoasca. Le-am explicat ca suntem dispusi sa-i ajutam cu orice au nevoie, chiar stam cu baiatul la ore cand dansii nu pot. Aveau declaratie semnata ca il insotesc la ore. Am cerut un singur lucru: sa il trateze asa cum le cer specialistii, ca sa nu apara probleme.
Le-am cerut copiilor nostri sa il ajute si sa il inteleaga, asa cum o faceau de ani de zile cu colega care are probleme (ADHD diagnosticat si absolut toate documentele medicale si de terapie la dosarul scolii)
Au inceput sa apara problemele. Am incercat sa rezolvam la nivelul clasei. Sedinte cu parintii aproape in fiecare saptamana. I-am rugat sa-l ajute, cu ce considera dansii necesar, fiindca noi ii sprijinim. As fi vrut sa fiti la sedinta cu parintii in care mama fetitei cu ADHD, care este cu noi din clasa I, i-a rugat plangand sa faca tot ce este nevoie pentru el fiindca au o sansa uriasa sa reuseasca.
A inceput sa loveasca. Am stat de vorba cu el si cu parintii, tot la nivelul clasei. Au refuzat consilierea psihologului scolii, pe motiv ca merg la psiholog particular.
Lucrurile au inceput sa degenereze mai tare. Am cerut sprijinul conducerii scolii. Alte intalniri, sedinte la care promiteau cu toti din nou si din nou ca nu se mai repeta.
Au inceput sa fie deranjate orele din ce in ce mai rau. Nu mai era vorba doar de agitatie, de ridicat din banca si de vorbit peste profesor. A inceput sa-si ameninte colegii cu bataia in timpul orelor, cu voce tare.
Parintii nu au mai venit la sedinte decat atunci cand au fost invitati prin curier (sa avem dovada ca i-am instiintat).
Nu au mai venit nici sa stea cu el la scoala motivand ca nu mai au timp, fiindca lucreaza.
Acum ceilalti au inceput deja sa intrebe cu ce au gresit ei: de ce le vorbeste urat, de ce ii loveste, de ce ii ameninta. Le-am cerut sa nu reactioneze, dar sa incerce sa-l opreasca daca loveste pe cineva si sa cheme cel mai apropiat cadru didactic.
Parintii elevului au fost chemati la conducerea scolii, s-a discutat cu domniile lor, li s-au solicitat acte medicale ca eventual sa se poata stabili un alt mod de interactiune cu copilul. Au refuzat, motivand ca sunt confidentiale.
S-a indeplinit procedura legala si cu toate actele necesare i s-a scazut nota la purtare la 6, pe primul semestru, dupa nenumarate abateri, culminand cu: mana invinetita unei fetite, infigerea compasului in propria mana.
Ne-am adresat ISJ Arges si Protectiei Copilului Arges,in scris. S-a facut o sedinta comuna in urma careia cei de la Protectia Copilului ne-au raspuns ca l-au inclus intr-un program de consiliere de 3 luni, iar pe parintii i-au trimis la training. ISJ Arges nu ne-a raspuns niciodata.
Dupa consiliere, la inceputul acestui an scolar, a inceput sa ameninte cu moarte de genul:
te tai, te spintec, te ucid, vreau sa vad sange. Asta aud copii nostri in fiecare zi, in ore si in pauza, asta primesc scris pe biletele, iar unii dintre ei si pe SMS. In ore vorbeste tare, spune aceleasi lucruri si de fata cu cadrele didactice fara nici o problema.
Iarasi comisii, iarasi sedinte, iar copii erau deja la capatul puterilor, diriginta la fel, parintii la fel.
Ne-am adresat si IPJ Arges si Parchetului de pe langa Judecatoria Pitesti. Dansii ne-au spus ca nu pot face mare lucru pentru ca este minor.
Parintii baiatului au facut reclamatie la Comisia Europeana pentru protectia Copiilor cu dizabilitati, considerand ca scaderea notei la purtare are legatura dizabilitatea lui.
S-a facut Comisie de Integrare a minorului de catre ISJ Arges. Potrivit hotararii acestei comisii copilul urma sa stea la ore 3 ore pe zi, deoarece psihologul scoliii a aratat ca dupa aceasta perioada maxima nu mai poate fi stapanit si devine extrem de violent. Toti cei din comisie, inclusiv parintii, urmand sa stea cu el, pe rand cate o zi in clasa. Parintii nu au venit niciodata si i-au cerut minorului sa stea pana la incheierea programului. Culmea a fost ca doamnele inspectoare, aflate in scoala intr-una dintre zile le-au dat dreptate. Atunci de ce am mai facut comisia daca ne respectam obligatiile numai unii?!
Evident ca nici dupa aceasta comisie nu s-a gasit nici o solutie si atunci am declansat protestul, fiindca pur si simplu nu se mai poate.
Sunt copii care au cosmaruri, copii care tresar la cel mai mic zgomot, copii carora le este teama doar cand ii aud vocea. Orele deja sunt o gluma, dar una teribil de amara.
Cam asta este, pe foarte scurt, povestea din spatele protestului.„
(29 de copii în pericol)

(comentariul meu) -Realizati ca prin toata relatarea dvs nu faceti decat sa va bateti si mai multe cuie-n talpa? Sa va explic. Iata succesiunea paragrafelor relatarii dvs: 1. “Elevul a fost mutat, la noi in clasa, ca alternativa de integrare, in semestrul II, din anul trecut scolar. A fost primit cu bratele deschise. Atat el, cat si parintii lui si-au exprimat public, in nenumarate randuri, bucuria si recunostinta pentru modul in care au fost acceptati fara nici o rezerva.. ” (minunat!) 2. “Au inceput sa apara problemele.” (nu precizati ce probleme) ” Am incercat sa rezolvam la nivelul clasei” (reiese, cumva, ca nu erau tocmai probleme grave). 3. “Lucrurile au inceput sa degenereze mai tare.” (devine evident, iata, ca la inceput nu au fost grave) 4. “Au inceput sa fie deranjate orele din ce in ce mai rau. Nu mai era vorba doar de agitatie, de ridicat din banca si de vorbit peste profesor.” (carevasazica, pana atunci doar astea erau problemele pentru care erau facute sedinte saptamanale) 5. “Parintii nu au mai venit la sedinte” (deci pana atunci veneau) 6. “S-a indeplinit procedura legala si cu toate actele necesare i s-a scazut nota la purtare la 6, pe primul semestru, dupa nenumarate abateri, culminand cu: mana invinetita unei fetite, infigerea compasului in propria mana” (pfff, deja imi pocneste capul. carevasazica ati scazut nota la purtare unui copil, si nu oricum, ci 6!, pentru ca invinetit mana unei colege -copiii de invinetesc la scoala si cand se joaca, despre ce vorbim?!- si pentru ca si-a infipt compasul in mana??? adica aveati un copil care se automutila si asa ati gasit de cuviinta sa-l aduceti pe drumul cel bun, dandu-i 6 la purtare?! unde ati invatat, nu va suparati, astfel de practici?! Asta ar innebuni definitiv si un adult deprimat!) 7. “Iarasi comisii, iarasi sedinte, iar copii erau deja la capatul puterilor, diriginta la fel, parintii la fel” (situatia se agraveaza, clar. Si totusi niciun cuvant de ingrijorare/preocupare pentru starea copilului bolnav ce devenea pe zi ce trece si mai bolnav. Halal!) 8. “Ne-am adresat si IPJ Arges si Parchetului de pe langa Judecatoria Pitesti.” (pentru Dumnezeu, vorbiti serios?! ) 9. “Dansii ne-au spus ca nu pot face mare lucru pentru ca este minor.” (regretul ca este minor si nu poate fi inchis undeva, razbate doamna, de-mi scoate ochii -din ce sunteti facuti, voi, oameni?!) 10. “Parintii baiatului au facut reclamatie la Comisia Europeana pentru protectia Copiilor cu dizabilitati, considerand ca scaderea notei la purtare are legatura dizabilitatea lui.” (pe bune?! “considerand”?! adica dvs cum considerati?! ca si de la noi se vede tot asa) Vedeti dvs, doamna, toata aceasta relatare nu face decat sa sublinieze si mai tare ca starea acelui copil s-a agravat la voi in clasa, deci ceva nu a fost deloc ok acolo. E clar ca scoala pe de-o parte, cu toti reprezentantii ei, nu a stiut sa gestioneze situatia, ceea ce e grav, apoi, nu in utlimul rand, insa, parintii -care se fac direct responsabili de atitudinea copiilor lor in raport cu copilul bolnav- au contribuit si ei din plin la inrautatirea starii copilului. Impreuna ati reusit sa faceti o demonstratie de toata jena -la scena deschisa, dar in primul rand in fata copiilor vostri- despre ce inseamna neprofesionalism, egoism, lipsa de empatie, lipsa de omenie. Cam asta e ceea ce razbate pana la mine, cel putin.

(comentariul admin-ului) „Daca vreti sa faceti analiza pe text nu aveti decat. Probabil trebuia sa ne ducem direct la inspectorat sau sa ne invatam copii sa reactioneze. Atunci era bine! Va doresc, sincer, ca intr-o buna zi sa va vedeti copilul topindu-se fiindca se teme si stie ca nu are voie sa reactioneze, sa va vedeti copilul suferind fiindca se duce de rapa munca lui de ani fiindca nu se mai pot face orele si multe, multe altele… I-am mai propus cuiva: bun, noi suntem intoleranti si cum ne-ati mai catalogat. Poate d-voastra stiti un loc unde copilul se poate integra, poate in clasa copilului d-voastra sau a cuiva care va este foarte drag. Noi am incercat sa convingem familia sa caute acel tratament care sa-l ajute, sa-i reduca iesirile din ce in ce mai dure si mai violente, inclusiv tendintele de automutilare. Si nu am reusit si s-a ajuns aici! Poate d-voastra puteti sa-i gasiti cel mai bun tratament fara ajutorul familiei.”

(răspunsul meu) Tocmai mi-ati blestemat copilul, sau mi se pare?! Si nu, nu sa aiba un coleg ca cel ce face subiectul acestei dispute. La modul general, asa. Sunteti o ordinara chiar mai mare decat banuiam, doamna. Multumesc ca m-ati lamurit. Eu n-o sa va blestem copilul -e deja destul de blestemat cu asa parinti. Va doresc doar dvs o viata dupa masura calitatii dvs umane. Atat.

(cometariul admin-ului) „Șiti ceva. Ne-ati facut in toate felurile doar pentru ca ne aparam copii de un copil de o violenta extrema. Poate nu este tratat cum trebuie, dar nu cumva asta trebuia sa o faca familia?! Ce ar fi sa-l luati, cu tot cu familie in clasa si scoala unde sunt copiii d-voastra si demonstrati-ne ca fara ajutorul familiei il puteti integra. Demonstrati-ne cum copii d-voastra vor accepta sa fie loviti, injurati si amenintati, iar familia va ignora cum ignora si copilul si dumneavoastra veti face din el un copil adaptat perfect. Va uram succes!„

(răspunsul meu) Nu, doamna, nici familia singura nu poate razbi fara ajutorul comunitatii, iar voi, comunitatea i-ati tarat prin sedinte peste sedinte, consilii peste consilii, umilinte peste umilinte, note scazute la purtare, reclamatii la Parchet!!! -Dumnezeule, Parchet! Familia lui, doamna, a ajuns pana la Comisia Europeana pentru Protectia Copiilor cu Dizabilitati, cum singura ne-ati comunicat, si v-a reclamat. Cum puteti spune ca este un copil ignorat de familie?! Acesti parinti, doamna 1. au infiat un copil -ce minunat lucru spune asta despre ei, din start! 2. nu l-au abandonat cand au inceput problemele cu el 3. nu l-au abandonat nici cand au primit diagnosticul de cancer cu 1% sanse de supravietuire, ci au stat la capataiul lui zile si nopti, au alergat cu el zile si nopti la chimioterapii, numai Dumnezeu stie cate au indurat. 4. nu au renuntat la educatia lui si sa-l tina acasa, cum fac multi parinti in astfel de situatii, satui de umilinte, si l-au plimbat pe la trei scoli deja. 4. au ajuns pana la Comisia Europeana a drepturilor copiilor cu dizabilitati pentru a reclama acea rusinoasa nota 6 la purtare -rusinoasa pentru cine a decis-o. Toate astea nu arata, oricum ati da-o, profilul unor parinti neinteresati de binele copilului lor. Iar faptul ca se incearca discreditarea lor, invinovatirea lor, faptul ca se loveste in ei intr-un mod atat de abject, spune multe despre cei care o fac.

scari

Și mă opresc aici. Comentariile mele pe pagină au fost mult mai multe, adresate altor părinți/susținători ai protestului. V-am arătat doar dialogul cu administratorul paginii, pentru a vă convinge, în caz că m-ați fi bănuit că mint.

E, și poate acum îmi spune și mie cineva, de preferință dl Mădălin Popa, de ce se impunea să-mi fie șterse comentariile și blocată posibilitatea de a mai comenta pe pagină, și cam ce spune asta despre domniile lor, cei care administrează acea pagină -făcută dealtfel în scopul mediatizării subiectului și mai bunei lui vizibilități.

În fine, să depășim momentul. Am întrebări cu adevărat importante pentru domniile voastre, domnilor părinți protestatari:

Câtă credibiltate credeți că putem să vă acordăm, când susțineți, în repetate rânduri, că părinții copilului nu au adus niciun act medical la școală, și că de fapt copilul nu are ADHD, ci ceva cu mult mai grav -motiv pentru care trebuie să meargă la o școală specială- dar postați un document medical (cu toate datele copilului, de la nume la adresă -gest complet necugetat și ilegal, da, surpriză, chiar și în România)?!

Apoi, vedem în certificatului emis și semnat nu de unul, ci de o comisie întreagă de psihologi, că scrie clar, negru pe alb, că acest copil poate urma învățământul de masă. Carevasăzică, nu există nicio recomandare pentru școala specială sau acasă.

Câtă credibilitate credeți că putem să vă acordăm, când citim în comentariile voastre că certificatul și psihologii ăia de la comisie sunt o glumă, în schimb psihologul școlii voastre știe mai bine? Care, atenție, psihologul școlii voastre dezvăluie cu nonșalanță diagnosticul unui pacient și îi disecă, public, cu lux de amănunte, comportamentul, încălcând astfel grav confidențialitatea medic-pacient.

Câtă credibilitate credeți că putem să vă acordăm când ne faceți vite în comentariile voastre, când îl numiți pe băiatul bolnav „handicapat bătăuș infractor”, când vă argumentați acțiunile cu „poate ne spui și de ce nu trăiesc puii de leu în aceeași cușcă cu puii de iepure” sau cu “nu ne jucăm de-a toleranța pe pielea copiilor, ia-l tu acasă dacă ți-e milă.”?!

Asta în timp ce ne explicați că nu vreți să goniți copilul bolnav, nu aveți nimic cu el, ci cu sistemul. Din cilcul „l-am primit cu brațele deschise, da’ nu prea mult”. Sau „n-am nimic cu el, da să fie la el acolo.”

Câtă credibiltate credeți că putem să vă acordăm, când vă aruncați propriii copii într-o asemenea mizerie, le puneți pancarte în mâini și vorbe în gură pe care apoi le postați pe pagină în numele lor?

Nu merge așa.

Spuneți tot timpul că ați făcut tot posibilul și imposibilul să-l integrați. Și chiar cred că voi chiar credeți asta.

Mai cred însă și că definiția domniilor voastre despre integrare este diferită de ceea ce prevede legea.

Integrare nu înseamnă ca dvs să-l primiți și să-l agreați, iar el să stea cuminte, eventual sedat, în bancă, fericit că a fost integrat.

Integrare înseamnă în primul rând acceptare, deschidere reală. Și multă, multă muncă.

Bineînțeles că nu dvs, părinții, trebuie să știti cum se face asta, ci școala, dascălii, care ar trebui instruiti temeinic în acest sens, de către un sistem, iată, atât de ineficient.

Dumneavoastră, însă, trebuia să fiți oameni. Atât.

Nu știu dacă ați fost sau n-ati fost de la început, dar acum sigur ați eșuat îngrozitor.

Ați făcut “tot posibilul si imposibilul”?

Nu ați făcut decât să-i agravați boala.

Și mărturie pentru asta stau cele trei școli și cinci clase prin care a fost târât, azvârlit de la unii la alții, culminând cu ceea ce se întâmplă în aceste zile.

P.S. Poate veți înțelege câte ceva din această experiență, poate nu.

Oricum ar fi, încă mai sper ca va veni o zi în viețile voastre, când vi se face așa, brusc, o lumină mare în minte și-n suflet, și veți fi conștienți de tot răul făcut în aceste zile. Și o secundă, măcar o amărâtă de secundă, veți lăsa capu-n pământ.

SUNT BOLNAVĂ DE SUPĂRARE PE OAMENI

 Sunt supărată pe oameni. Nu știu ce să fac cu sentimentul ăsta. Îmi tot dă târcoale de vreo doi ani încoace, dar acum pare să se croncizeze. Și să mă transforme în ce mi-a fost mai urât toată viața -în omul care nu (mai) crede în oameni, omul scârbit, obosit înainte de vreme, omul care renunță să-și mai hrănească versiunile bune și se lasă pradă gloatei trăitoare de-a-n pulea.

Sunt bolnavă de supărare pe oameni și mă lupt din răsputeri să mă vindec.

aripi-3

Sunt supărată pe oamenii răi, pe oamenii proști, pe oamenii comozi, pe resemnați, pe docili, pe inerți.

Atât de supărată, că-mi vine să urlu pe străzi:

Oameni! Nu e în regulă! Prea multe nu sunt în regulă în viețile noastre! Nu e în regulă sistemul de învățământ, nu e în regulă sistemul de sănătate, nu e în regulă să îmbătrânești la cozi și pe drumuri -în cazul în care nu faci un atac cerebral- să plătești impozite, adică să dai bani din munca ta, bani care mai apoi să nu te intereseze cum sunt cheltuiți, pentru că oricum știi că se fură, nu e în regulă că există oameni fără adăpost, fără acte de identitate, care fac copii fără acte de identitate, copii fără niciun viitor, condamnați încă din pântec la o viață de chin, copii care, deși nu există în nicio statistică, există și mor de foame lângă noi în timp ce ne facem că nu-i vedem, nu e în regulă să nu te preocupe ce se întâmplă la o distanță mai mare de cinci centimetri de epiderma și interesele tale, nu e în regulă că 73 de senatori blochează justiția -un gest de-acum reflex de nesimțire și sfidare- nu e în regulă ca în 2016 să se strângă 3 milioane de semnături împotriva semenilor de altă orientare sexuală, nu e în regulă să nu votezi, nu e în regulă să votezi penali, aceiași hoți și mincinoși care te prostesc în față de 26 de ani, nu e în regulă să spui că nu se poate schimba nimic, să te plângi că trăiești într-o țară de rahat și să nu miști un deget să schimbi asta, nu e în regulă să te uiți doar la un post de televiziune și să crezi tot ce vezi acolo ca o gâscă proastă, nu e în regulă să nu poți gândi cu capul tău, nu e în regulă ai un Parlament plin de lepre lipsite de orice scrupule și să-i lași să-și facă de cap în fel și chip ca pe tarlaua lor, să-ți batjcorească inteligența și viața, nu e în regulă să nu-ți cunoști drepturile, nu e în regulă să te temi să ți le revendici, nu e în regulă să taci în fața imbecililor, să nu amendezi jigodiile, nedreptățile, corupția, oriunde te lovești de ele, nu e în regulă să taci și să tragi ca un bou la jug, resemnat în fața biciului unor stăpâni porci plătiți din banii tăi să te slujească, să se îngrijească de binele tău, nu e în regulă să nu fii supărat de toate astea, să nu te intereseze, să nu reacționezi, să nu te revolți! Nu e în regulă să te obișnuiești cu ele!

da-8

Pentru că toate astea sunt parte importantă, vitală, din ce lași în urmă. Copiilor tăi. Poate chiar ție într-o viață viitoare, poți să știi?!

Nu e în regulă, pentru că nerevoltându-te în fața tuturor acestor lucruri strâmbe, nu ai decât două opțiuni, una mai mizerabilă decât alta: fie perpetuezi sămânța de sclav, fie sămânța de lepră descurcăreață, care calcă totul în picioare pentru câștigul propriu. Două opțiuni inadmisibile dacă vrem să ne dăm dracului jos toți din copac. Dacă vrem ca Omul să nu dispară.

Sunt bolnavă de supărare pe oameni, și încerc din răsputeri să mă vindec. Dar nu pot fără oameni.