ABSTINENȚA, măsură de contracepție în mileniul III. Sau despre DEMENȚA la noul Om Nou -un conglomerat de celule vii pe care, cândva, cineva a pariat că ar fi viață și a pierdut, sunt doar tumori maligne

Later edit: m-am răzgândit. Recomand abstinența. Abțineți-vă, oameni: de la a vă mai fute grija de capra vecinului, de la a mai mânca rahat, de la a fi mizerabili. Și, da, nu mai faceți nici sex -eliminați orice risc de a condamna suflete nevinovate să trăiască în lumea asta din ce în ce mai hâdă și mai turbată.  Pentru siguranță, femei, legați-vă și trompele, poate o histerectomie ar fi chiar mai sigură -dacă sunteți vreo Sfântă Fecioară și nașteți  vreun Isus?! O răstignire zic că a fost deja prea mult pentru o specie dominată de imbecili distrugători.

da 10

 Se deviază atât de mult, până la grotesc, de la esența temei avortului, în disputa pro și contra.

Unele enunțuri sunt de-a dreptul naziste -“leagă-ți trompele, dacă nu vrei să te simți incubator“- altele, de nivel de evlavioasă frigidă cu maxim patru clase vă place să stați cu cracii-n sus fără să vă asumați responsabilitatea, de abstinență n-ați auzit, curvelor?!”- altele, de șefa clasei care face sex oral și anal în toaleta școlii ca să se căsătorească virgină, și apoi ține discursuri isterice pro-life și pro-normalitate(a) în care se oglindește, de parcă ar avea vreun merit pentru asta, în esență discursuri pro-ură a tot ce iese din matca majorității, a tot ce e diferit și depășeste minuscula putere de înțelegere a minusculului ei creier, incapabil de a percepe lumea altfel -“un copil lipsit de apărare este omorât“! strigă ea, cu emfază. Ah! parcă simți cum se desprinde carnea de pe ea de empatia cu fetusul de la 21 de săptămâni în sus –c-așa-i zice, fetus, nu copil- sub 21 de săptămâni îi zice embrion, sub 8, zigot. În fine, să nu ne mai batem capul, unele bezne sunt de nepătruns și pentru soare. 

Esența problemei e asta: de ce și-ar dori orice om cu respect pentru viață, deci sănătos la cap, să fie adus pe lume un copil nedorit nici măcar de mama sa -deci cu mari șanse la o viață de rahat?

De ce și-ar dori orice om cu elementar bun-simț să dicteze cursul vieții unui alt om -deja născut, cu drepturi clare?

De ce, în numele respectului pentru viața din două celule, să te ștergi la fund cu viața cuiva pe care-l poți privi în ochi, și care poate fi iubita ta, sora ta, fiica ta, nepoata ta?

Cum să te faci că nu cunoști efectele odiosului decret 770/1966, care în 23 de ani a ucis mai bine de 10 mii de femei și a adus pe lume peste 2 milioane de copii nedoriți, din care zeci de mii -unii și cu handicapuri severe- au fost abandonați prin orfelinate și nesalvați de niciun creștin din ăsta cu curul plin de lacrimi, ca voi? Cât de ignorant sau de ticălos să fii să te faci că uiți de lagărul de exterminare de la Cighid???

Cum să te faci că uiți ramificațiile cumplite pe care un cancer de lege ca 770/1966 le-a declanșat, asemeni unor metastaze la distanță -cazurile femeilor cu sarcini cu probleme, care chiar își doreau copiii și se luptau să-i păstreze până nu se mai putea și multe dintre ele ajungeau să moară în chinuri pentru că medicii se temeau de pușcărie și nu făceau nimic să salveze măcar viața mamei? Cum?

Ați călcat vreodată în vreun orfelinat? Sau măcar în vreo baracă de zece metri pătrați în care trăiesc șapte (ȘAPTE!) copii desculți, dezbrăcați, înfometați și fără niciun viitor, crescuți de părinți șomeri și alcoolici? Ați cunoscut îndeaproape un copil cu deficiențe genetice, știți ce înseamnă asta, știți că după ce acești copii rămân fără părinți -în caz că i-au avut vreodată- sunt condamnați la o viață mai cruntă decât orice moarte?

S-au investit miliarde în descoperiri și invenții medicale, gen echograf, teste genetice, pentru ce? S-o ardeți voi acum „cum vrea Dumnezeu”?! Păi atunci, când nașteți prunci, ce atâtea cezariene, nașteți natural, ce dacă e pruncul prea mare sau vine cu picioarele înainte și vă omoară pe amândoi? Iar voi, domnilor, când faceți vreo febră, stați și muriți de ea, nu mai luați antibiotic, că nu-i lăsat de Dumnezeu și mai și ucide bacteriile, forme de viață și ele, nu? Și dacă faceți vreun cancer nu mai fugiți la chimioterapii, așteptați să crăpați în chinuri, c-așa a lăsat Dumnezeu. Dacă tot halucinăm, să halucinăm până la capăt.

Să ne revenim, însă.

Autoservire

Nu interzice nimeni aducerea de copii pe lume, oricum ar fi ei, atâta vreme cât sunt doriți. Cu ce drept și câtă beznă și răutate să ai în cap și în suflet, să-ți doresti să hotărăști pentru altul ceva atât de intim și cu implicații atât de catastrofale pe termen lung? Fiecare femeie, fiecare familie, trebuie să hotărască pentru ea când e pregătită să aducă un copil pe lume, sau dacă poate duce crucea unui copil cu probleme -și nu e vorba aici doar despre crucea dusă de familie, cât mai ales despre crucea acelui copil când, chiar ajuns adult, rămâne singur. Cum să hotărască oricine altcineva așa ceva, cum?!

Nu v-am auzit pe niciunul din ăștia din cale-afară de viață apărători, pledând pentru educație sexuală, pentru eradicarea sărăciei, pentru ajutarea sărmanilor, pentru adopția unui copil. Mișcarea pro-life (în ciuda numelui atât de uman) este una dintre cele mai inumane și mai descreierate din câte există. S-a ajuns până într-acolo să ceară interzicerea avortului și în cazul violurilor și incesturilor. Demență.

Drepturile fundamentale sunt, dincolo de orice altceva, despre dreptul fiecăruia de a alege pentru sine. În niciun caz despre dreptul mulțimilor de a hotărî pentru un individ când e pregătit să aducă pe lume copii.

Eu sunt un decrețel. Din fericire unul născut și crescut într-o familie frumoasă, de oameni buni, oameni care însă și-au sacrificat orice alt sens al vieții, în afară de mine -mai ales mama, care după divorț a rămas singură până-n ziua de azi. Toata viața a trudit pentru mine, n-a avut niciodată o vacanță, nici măcar una. Nu, nu s-a plâns niciodată, poate nici nu știe ce a pierdut, că n-a apucat să aibă prea multe elemente de comparație –a devenit mamă la 20 de ani, când viața ei ar fi trebuit să înceapă. Dar întreaga ei existență, lipsită de orice răsfăț personal, m-a îndurerat mereu.

Așa că mă iertați subiectul acesta îmi strepezește toate celulele și că-mi vine să vă dau pe toți cu capul de pereți când vă aud cu câtă lejeritate pledați pentru îngrădiri de drepturi atât de intime.

Vedeți-vă de viețile voastre, faceți câți copii doriți, faceți sex de câte ori doriți, fiți abstinenți toată viața dacă așa doriți.

Numai nu mai filosofați despre dreptul la viață când asta încalcă dreptul la viață al altora, și nu mai scuipați cu studii despre “de când o viață e viață, când o celulă e o persoană, când o persoană nu mai poate decide pentru ea” și alte labe periculoase care au bântuit deja mințile unor dictatori psihopați cu care sigur nu v-ați dori să fiți comparați, si care au adus în lume atâta nenorocită de suferință ireparabilă.

Nu vă mai jucați de-a croitorii destinelor altora, că până și Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru.

Este absolut inadmisibil să mai dezbateți așa ceva astăzi.

P.S. O doamnă comenta undeva că și un conglomerat de celule vii este viață“.

Doamnă, „un conglomerat de celule vii” e și o tumoră malignă.

E drept, conglomeratele despre care vorbiți nu te omoară, dar, iată, pot da naștere uneori unor oameni maligni -altfel, la fel de urâți și de periculoși pentru societatea umană, precum o tumoră pentru organismul uman. 

P.P.S. Pentru aducere aminte, sau, în cazul celor prea tineri, pentru învățarea unei file de istorie care, din păcate,  nu se predă în manulalele de istorie.

http://ro.nccmn.wikia.com/wiki/Decretul_anti-avort_al_lui_Ceau%C5%9Fescu

Advertisements

CAPUL PLECAT SABIA NU-L TAIE (?)

Amprenta, probabil cea mai oribilă, pe care o lasă după 27 de ani în conştiinţa noastră aceste mafii -pe care le-am hrănit cu votul nostru, ori le-am girat cu letargia noastră- ajunse adevărate caracatiţe cu tentaculele adânc înfipte în toate structurile, prin toată temelia ţării, e teama. Teama că aici e posibil orice, oricât. Orice abuz, oricât de mult tupeu, oricât de multă hoţie, oricât de multe umiliri, orice aberaţie.

Incredibil de mulţi oameni se tem.

Cunoscuţi de-ai mei, mai bătrâni decât mine sau mult mai tineri, se tem, de exemplu, pentru Tolontan şi echipa lui -să nu fie închişi, să nu fie compromişi, să nu dea o maşină peste ei. Se tem pentru toţi cei care au curajul să sape după adevăr şi să-l arate lumii.

Mama (!) mă imploră în fiecare zi să mă opresc din postările astea şi să nu mai vorbesc lucrurile astea cu nimeni, să am grijă, că nu se ştie niciodată -”tu nu ştii, tu n-ai trăit să-ţi fie frică şi de umbra ta, tu nu ştii de ce sunt în stare ăştia”. Acum, de când au câştigat alegerile, cred că nu mai doarme noaptea de grija mea. Iar mie mi se pare ridicol -deşi pentru generaţia ei e explicabil.  (E drept că de copil am manifestat defecţiuni grave ale instinctului de conservare -de la aruncatul de pe casă, să plec cu rândunelele în ţările calde, până la a mă pupa-n bot cu nişte pantere negre şi nişte tigri, în menajeria unui circ. Îmi este foarte clar, aşadar, demult, că n-am stofă de supravieţuitor)

Astăzi mi se pune deseori diagnosticul de „naivă”, „inconştientă”, „blondă”, sau „e nebună, săraca”. Nu mă deranjează. În niciun caz, nu mai mult decât să aud ”nu poţi să ştii cu nenorociţii ăştia cum ne monitorizează, care-s jocurile şi ne trezim fără job”.

(Prea) mulţi oameni -tineri!- se tem. Preventiv, aproape organic, fără niciun motiv întemeiat, fără vreo experienţă care să le justifice teama. Se tem să fie vocali în faţa unei nedreptăţi, se tem să amendeze impostura şi lichelele de lângă ei, se tem să apere principii fundamentale. Până când încetează să le mai aibă.

Se tem până şi să dea share sau like sau să comenteze la articole-investigaţii pentru care autorii sacrifică mult timp din viaţa lor, liniştea lor, somnul mamelor lor!,  îşi pun siguranţa şi poate chiar libertatea la bătaie.

Pentru şi mai mulţi e şi mai simplu –„de ce să-mi bat capul, nu mai bine-mi văd de treaba mea?!”

Cum adică treaba mea? Asta-i treaba mea? Să fiu un sclav umil, docil, cu capul plecat, să nu ridic privirea din pătrăţica mea, să-mi pese doar de ea? Despre asta este viaţa noast, a sclavilor? Doar atât?! Nici o evoluţie, nici o revoluţie, nicio dâră a trecerii noastre?

Dacă toţi sclavii ar fi fost aşa, vă puteţi imagina cum ar fi arătat vieţile noastre, omenirea cu totul, astăzi? Câte din libertăţile de care beneficiem azi, n-ar fi existat?

Mulţi sclavi au pătimit şi şi-au sacrificat viaţa pentru libertăţile astea pe care noi le primim de-a gata şi prea des le ignorăm, considerând pesemne că ni se cuvin şi că sunt veşnice.

Nu sunt.

Şi nici nu se apără cu capul plecat în pătrăţica noastră.

P.S. „Capul plecat sabia nu-l taie” ? Aşa o fi.

Dar se pişă toţi pe el. Iar asta e puterea lor.

 

 

 

CÂT SE POATE

Nu postez și nu comentez nicicum mizeriile unor personaje din televiziunile autohtone, pentru trei motive:
1. Fiecare își câștigă pâinea cum găsește de cuviință, nu e treaba nimănui să judece viața și alegerile altora
2. Mă străduiesc să-mi păstrez pagina curată și să nu rostogolesc (atât de multe) zoaie peste lume, fie ea și virtuală
3. (și care cântărește, probabil, cel mai greu în ecuație) Toate televiziunile sunt populate cu foști colegi, prieteni mulți, oameni dragi pe care-i admir, profesioniști extraordinari -deci, din motive de respect față de ei și de mine însămi.
Dar s-a ajuns la un nivel nu suburban, ci subuman, care impune ca fiecare dintre noi să reacționeze,  în speranța că cei vizați vor înțelege că trebuie să abandoneze acest drum, această manieră bolnavă de a face presă. Asta nu e presă. Nu așa arată un om de televiziune. Este greșit și abject și periculos, deopotrivă. Pentru că sădești (ori întreții) în publicul tău o molimă grea -simptomele sunt deja vizibile de câțiva ani- foarte greu de vindecat.
mocirle
Înșiruisem câteva nume. M-am răzgândit, nu le voi da -nu vreau să-mi pun niște prieteni în situația delicată de a mă dezamăgi evitându-mă, ca să nu-și piardă job-ul. N-aș putea duce asta acum. Oricum, știe toată lumea care sunt, se știu și ei care sunt.
Spun doar atât: domnilor care habar n-aveți ce e acela un domn, oamenilor care habar nu aveți ce e acela un om, nu mai are nimeni vreo pretenție ori așteptare de la voi, demult. Ați terfelit și compromis prea mult ideea de om de televiziune -că jurnaliști sunteți doar în capul vostru, și slavă Domnului încă există jurnaliști adevărați în țara asta, destui cât să vă țină piept, să vă denunțe prin contrast și noi să avem o comparație. Vă compromiteți zi de zi și toți colegii -și-aveți mulți profesioniști adevărați acolo, care trag din greu.  E momentul să vă opriți. Pentru că, într-un fel sau altul, va veni o zi când va trebui decontată toată această mizerie -grație sfintelor legi ale Echilibrului Universal- o zi când va fi prea târziu, o zi când toți banii patronilor voștri nu vă vor mai putea salva, când toată haznaua va refula și va îneca totul în jur și nu se va mai putea repara nimic. Iar prețul îl vor plăti și ăia care fac treabă bună și curată.
Înțeleg că trebuie să mâncați și voi și că aveți toate ouăle în coșul ăsta, deci miza e pe viață și pe moarte.
Totuși, cât de jos?

29 DE COPII ÎN PERICOL (sau DIN HAZNALELE NORMALITĂȚII, episodul doi)

*Domnului Mădălin Popa (singurul care a putut fi identificat până la această oră ca părinte implicat în scandalul de la la Școala Gimnazială I.L.Caragiale, din Pitești -și, se pare, și admin-ul paginii de fbk „29 de copii în pericol”, o rușine pe obrazul societății românești în anul de (diz)grație 2016), precum și celorlalți părinți care au contribuit la organizarea acestui protest, dar au avut grijă să se ascundă în spatele unor pseudonime și conturi false.

Am studiat pagina „29 de copii în pericol” din scoarță-n scoarță, cum se spune. Pentru că obișnuiesc ca atunci când deschid gura să știu despre ce vorbesc.

În fapt, mi-am otrăvit sufletul două zile și două nopți și, sincer, nu știu cât va trebui să treacă să mă vindec de toate astea.

Atâta ignoranță și mizerie umană n-am mai întâlnit la români decât pe subiectul homosexualității.

Ați șters între timp mare parte din comentariile mizerabile ale susținătorilor dvs și mai toate cele care vă blamau.

Comentariile mele le-ați șters pe toate și mi-ați blocat și posibilitatea de a mai comenta. (și nu sunt singura căreia i-ați făcut asta). Pesemne, erau prea bine argumentate și conțineau doze mult prea deranjante de adevăr. Așa că, în lipsă de alte contra-argumente care să stea în picioare, a fost mai simplu să le faceți să dispară de pe pagină -și pe ele și pe noi.

Mai mult decât atât, nu ați precizat că dvs ați făcut asta și ați lăsat să fim jigniți și luați peste picior că ne-am fi șters singuri comentariile „de frică”(?!)

Acum, ce să zic, aveți oarecare ghinion, că io-s revoluționară așa din fire și imposibil de intimidat. Mai ales când slujesc cauze în care cred și când simt miros de nedreptate, minciună, răutate și abuz.

După două zile și două nopți în care v-am citit pagina în amănunt, următoarele concluzii mie îmi sunt foarte limpezi:

*exagerați enorm, ba chiar mințiți cu nerușinare pe alocuri

*sunteți isterici și cea mare parte din spaimele copiilor voștri este cauzată de isteria voastră și mult mai puțin de agresivitatea băiatului bolnav

*cei mai mulți dintre voi, în spatele măștii de părinți disperați, cu care pozați pentru presă, ascundeți multă aroganță, agresivitate și răutate -organică la unii, aproape animalică, deci cu neputință de remediat vreodată. (sfat -măcar ascundeți-le mai bine)

*sunteți ignoranți până-n măduva oaselor

*sunteți lași

O să aștern și aici, întru ordonarea deplină a lucrurilor și deslușirea logicii lor, o postare de pe pagina domniilor voastre, apoi comentariul meu și alte câteva schimburi de replici între mine și administratorul paginii. Să judece toți cititorii de ce se impunea ștergerea comentariului meu și blocarea mea.

Așadar:

Recunosc, sunt o incepatoare in ale facebookului. Sa luam povestea de la capat, fiindca nu cred, ca unii dintre d-voastra, au avut timp si rabdare sa citeasca povestea cu care a inceput pagina.
Mai intai sa clarificam un lucru: niciodata parintii elevului nu au prezentat la scoala vreun document medical cu diagnosticul ADHD. Are un singur document, cel de la CJRAE Arges, pentru deficiente somatice.
Elevul a fost mutat, la noi in clasa, ca alternativa de integrare, in semestrul II, din anul trecut scolar. A fost primit cu bratele deschise. Atat el, cat si parintii lui si-au exprimat public, in nenumarate randuri, bucuria si recunostinta pentru modul in care au fost acceptati fara nici o rezerva.
Am facut o sedinta cu parintii, ca toata lumea sa-i cunoasca. Le-am explicat ca suntem dispusi sa-i ajutam cu orice au nevoie, chiar stam cu baiatul la ore cand dansii nu pot. Aveau declaratie semnata ca il insotesc la ore. Am cerut un singur lucru: sa il trateze asa cum le cer specialistii, ca sa nu apara probleme.
Le-am cerut copiilor nostri sa il ajute si sa il inteleaga, asa cum o faceau de ani de zile cu colega care are probleme (ADHD diagnosticat si absolut toate documentele medicale si de terapie la dosarul scolii)
Au inceput sa apara problemele. Am incercat sa rezolvam la nivelul clasei. Sedinte cu parintii aproape in fiecare saptamana. I-am rugat sa-l ajute, cu ce considera dansii necesar, fiindca noi ii sprijinim. As fi vrut sa fiti la sedinta cu parintii in care mama fetitei cu ADHD, care este cu noi din clasa I, i-a rugat plangand sa faca tot ce este nevoie pentru el fiindca au o sansa uriasa sa reuseasca.
A inceput sa loveasca. Am stat de vorba cu el si cu parintii, tot la nivelul clasei. Au refuzat consilierea psihologului scolii, pe motiv ca merg la psiholog particular.
Lucrurile au inceput sa degenereze mai tare. Am cerut sprijinul conducerii scolii. Alte intalniri, sedinte la care promiteau cu toti din nou si din nou ca nu se mai repeta.
Au inceput sa fie deranjate orele din ce in ce mai rau. Nu mai era vorba doar de agitatie, de ridicat din banca si de vorbit peste profesor. A inceput sa-si ameninte colegii cu bataia in timpul orelor, cu voce tare.
Parintii nu au mai venit la sedinte decat atunci cand au fost invitati prin curier (sa avem dovada ca i-am instiintat).
Nu au mai venit nici sa stea cu el la scoala motivand ca nu mai au timp, fiindca lucreaza.
Acum ceilalti au inceput deja sa intrebe cu ce au gresit ei: de ce le vorbeste urat, de ce ii loveste, de ce ii ameninta. Le-am cerut sa nu reactioneze, dar sa incerce sa-l opreasca daca loveste pe cineva si sa cheme cel mai apropiat cadru didactic.
Parintii elevului au fost chemati la conducerea scolii, s-a discutat cu domniile lor, li s-au solicitat acte medicale ca eventual sa se poata stabili un alt mod de interactiune cu copilul. Au refuzat, motivand ca sunt confidentiale.
S-a indeplinit procedura legala si cu toate actele necesare i s-a scazut nota la purtare la 6, pe primul semestru, dupa nenumarate abateri, culminand cu: mana invinetita unei fetite, infigerea compasului in propria mana.
Ne-am adresat ISJ Arges si Protectiei Copilului Arges,in scris. S-a facut o sedinta comuna in urma careia cei de la Protectia Copilului ne-au raspuns ca l-au inclus intr-un program de consiliere de 3 luni, iar pe parintii i-au trimis la training. ISJ Arges nu ne-a raspuns niciodata.
Dupa consiliere, la inceputul acestui an scolar, a inceput sa ameninte cu moarte de genul:
te tai, te spintec, te ucid, vreau sa vad sange. Asta aud copii nostri in fiecare zi, in ore si in pauza, asta primesc scris pe biletele, iar unii dintre ei si pe SMS. In ore vorbeste tare, spune aceleasi lucruri si de fata cu cadrele didactice fara nici o problema.
Iarasi comisii, iarasi sedinte, iar copii erau deja la capatul puterilor, diriginta la fel, parintii la fel.
Ne-am adresat si IPJ Arges si Parchetului de pe langa Judecatoria Pitesti. Dansii ne-au spus ca nu pot face mare lucru pentru ca este minor.
Parintii baiatului au facut reclamatie la Comisia Europeana pentru protectia Copiilor cu dizabilitati, considerand ca scaderea notei la purtare are legatura dizabilitatea lui.
S-a facut Comisie de Integrare a minorului de catre ISJ Arges. Potrivit hotararii acestei comisii copilul urma sa stea la ore 3 ore pe zi, deoarece psihologul scoliii a aratat ca dupa aceasta perioada maxima nu mai poate fi stapanit si devine extrem de violent. Toti cei din comisie, inclusiv parintii, urmand sa stea cu el, pe rand cate o zi in clasa. Parintii nu au venit niciodata si i-au cerut minorului sa stea pana la incheierea programului. Culmea a fost ca doamnele inspectoare, aflate in scoala intr-una dintre zile le-au dat dreptate. Atunci de ce am mai facut comisia daca ne respectam obligatiile numai unii?!
Evident ca nici dupa aceasta comisie nu s-a gasit nici o solutie si atunci am declansat protestul, fiindca pur si simplu nu se mai poate.
Sunt copii care au cosmaruri, copii care tresar la cel mai mic zgomot, copii carora le este teama doar cand ii aud vocea. Orele deja sunt o gluma, dar una teribil de amara.
Cam asta este, pe foarte scurt, povestea din spatele protestului.„
(29 de copii în pericol)

(comentariul meu) -Realizati ca prin toata relatarea dvs nu faceti decat sa va bateti si mai multe cuie-n talpa? Sa va explic. Iata succesiunea paragrafelor relatarii dvs: 1. “Elevul a fost mutat, la noi in clasa, ca alternativa de integrare, in semestrul II, din anul trecut scolar. A fost primit cu bratele deschise. Atat el, cat si parintii lui si-au exprimat public, in nenumarate randuri, bucuria si recunostinta pentru modul in care au fost acceptati fara nici o rezerva.. ” (minunat!) 2. “Au inceput sa apara problemele.” (nu precizati ce probleme) ” Am incercat sa rezolvam la nivelul clasei” (reiese, cumva, ca nu erau tocmai probleme grave). 3. “Lucrurile au inceput sa degenereze mai tare.” (devine evident, iata, ca la inceput nu au fost grave) 4. “Au inceput sa fie deranjate orele din ce in ce mai rau. Nu mai era vorba doar de agitatie, de ridicat din banca si de vorbit peste profesor.” (carevasazica, pana atunci doar astea erau problemele pentru care erau facute sedinte saptamanale) 5. “Parintii nu au mai venit la sedinte” (deci pana atunci veneau) 6. “S-a indeplinit procedura legala si cu toate actele necesare i s-a scazut nota la purtare la 6, pe primul semestru, dupa nenumarate abateri, culminand cu: mana invinetita unei fetite, infigerea compasului in propria mana” (pfff, deja imi pocneste capul. carevasazica ati scazut nota la purtare unui copil, si nu oricum, ci 6!, pentru ca invinetit mana unei colege -copiii de invinetesc la scoala si cand se joaca, despre ce vorbim?!- si pentru ca si-a infipt compasul in mana??? adica aveati un copil care se automutila si asa ati gasit de cuviinta sa-l aduceti pe drumul cel bun, dandu-i 6 la purtare?! unde ati invatat, nu va suparati, astfel de practici?! Asta ar innebuni definitiv si un adult deprimat!) 7. “Iarasi comisii, iarasi sedinte, iar copii erau deja la capatul puterilor, diriginta la fel, parintii la fel” (situatia se agraveaza, clar. Si totusi niciun cuvant de ingrijorare/preocupare pentru starea copilului bolnav ce devenea pe zi ce trece si mai bolnav. Halal!) 8. “Ne-am adresat si IPJ Arges si Parchetului de pe langa Judecatoria Pitesti.” (pentru Dumnezeu, vorbiti serios?! ) 9. “Dansii ne-au spus ca nu pot face mare lucru pentru ca este minor.” (regretul ca este minor si nu poate fi inchis undeva, razbate doamna, de-mi scoate ochii -din ce sunteti facuti, voi, oameni?!) 10. “Parintii baiatului au facut reclamatie la Comisia Europeana pentru protectia Copiilor cu dizabilitati, considerand ca scaderea notei la purtare are legatura dizabilitatea lui.” (pe bune?! “considerand”?! adica dvs cum considerati?! ca si de la noi se vede tot asa) Vedeti dvs, doamna, toata aceasta relatare nu face decat sa sublinieze si mai tare ca starea acelui copil s-a agravat la voi in clasa, deci ceva nu a fost deloc ok acolo. E clar ca scoala pe de-o parte, cu toti reprezentantii ei, nu a stiut sa gestioneze situatia, ceea ce e grav, apoi, nu in utlimul rand, insa, parintii -care se fac direct responsabili de atitudinea copiilor lor in raport cu copilul bolnav- au contribuit si ei din plin la inrautatirea starii copilului. Impreuna ati reusit sa faceti o demonstratie de toata jena -la scena deschisa, dar in primul rand in fata copiilor vostri- despre ce inseamna neprofesionalism, egoism, lipsa de empatie, lipsa de omenie. Cam asta e ceea ce razbate pana la mine, cel putin.

(comentariul admin-ului) „Daca vreti sa faceti analiza pe text nu aveti decat. Probabil trebuia sa ne ducem direct la inspectorat sau sa ne invatam copii sa reactioneze. Atunci era bine! Va doresc, sincer, ca intr-o buna zi sa va vedeti copilul topindu-se fiindca se teme si stie ca nu are voie sa reactioneze, sa va vedeti copilul suferind fiindca se duce de rapa munca lui de ani fiindca nu se mai pot face orele si multe, multe altele… I-am mai propus cuiva: bun, noi suntem intoleranti si cum ne-ati mai catalogat. Poate d-voastra stiti un loc unde copilul se poate integra, poate in clasa copilului d-voastra sau a cuiva care va este foarte drag. Noi am incercat sa convingem familia sa caute acel tratament care sa-l ajute, sa-i reduca iesirile din ce in ce mai dure si mai violente, inclusiv tendintele de automutilare. Si nu am reusit si s-a ajuns aici! Poate d-voastra puteti sa-i gasiti cel mai bun tratament fara ajutorul familiei.”

(răspunsul meu) Tocmai mi-ati blestemat copilul, sau mi se pare?! Si nu, nu sa aiba un coleg ca cel ce face subiectul acestei dispute. La modul general, asa. Sunteti o ordinara chiar mai mare decat banuiam, doamna. Multumesc ca m-ati lamurit. Eu n-o sa va blestem copilul -e deja destul de blestemat cu asa parinti. Va doresc doar dvs o viata dupa masura calitatii dvs umane. Atat.

(cometariul admin-ului) „Șiti ceva. Ne-ati facut in toate felurile doar pentru ca ne aparam copii de un copil de o violenta extrema. Poate nu este tratat cum trebuie, dar nu cumva asta trebuia sa o faca familia?! Ce ar fi sa-l luati, cu tot cu familie in clasa si scoala unde sunt copiii d-voastra si demonstrati-ne ca fara ajutorul familiei il puteti integra. Demonstrati-ne cum copii d-voastra vor accepta sa fie loviti, injurati si amenintati, iar familia va ignora cum ignora si copilul si dumneavoastra veti face din el un copil adaptat perfect. Va uram succes!„

(răspunsul meu) Nu, doamna, nici familia singura nu poate razbi fara ajutorul comunitatii, iar voi, comunitatea i-ati tarat prin sedinte peste sedinte, consilii peste consilii, umilinte peste umilinte, note scazute la purtare, reclamatii la Parchet!!! -Dumnezeule, Parchet! Familia lui, doamna, a ajuns pana la Comisia Europeana pentru Protectia Copiilor cu Dizabilitati, cum singura ne-ati comunicat, si v-a reclamat. Cum puteti spune ca este un copil ignorat de familie?! Acesti parinti, doamna 1. au infiat un copil -ce minunat lucru spune asta despre ei, din start! 2. nu l-au abandonat cand au inceput problemele cu el 3. nu l-au abandonat nici cand au primit diagnosticul de cancer cu 1% sanse de supravietuire, ci au stat la capataiul lui zile si nopti, au alergat cu el zile si nopti la chimioterapii, numai Dumnezeu stie cate au indurat. 4. nu au renuntat la educatia lui si sa-l tina acasa, cum fac multi parinti in astfel de situatii, satui de umilinte, si l-au plimbat pe la trei scoli deja. 4. au ajuns pana la Comisia Europeana a drepturilor copiilor cu dizabilitati pentru a reclama acea rusinoasa nota 6 la purtare -rusinoasa pentru cine a decis-o. Toate astea nu arata, oricum ati da-o, profilul unor parinti neinteresati de binele copilului lor. Iar faptul ca se incearca discreditarea lor, invinovatirea lor, faptul ca se loveste in ei intr-un mod atat de abject, spune multe despre cei care o fac.

scari

Și mă opresc aici. Comentariile mele pe pagină au fost mult mai multe, adresate altor părinți/susținători ai protestului. V-am arătat doar dialogul cu administratorul paginii, pentru a vă convinge, în caz că m-ați fi bănuit că mint.

E, și poate acum îmi spune și mie cineva, de preferință dl Mădălin Popa, de ce se impunea să-mi fie șterse comentariile și blocată posibilitatea de a mai comenta pe pagină, și cam ce spune asta despre domniile lor, cei care administrează acea pagină -făcută dealtfel în scopul mediatizării subiectului și mai bunei lui vizibilități.

În fine, să depășim momentul. Am întrebări cu adevărat importante pentru domniile voastre, domnilor părinți protestatari:

Câtă credibiltate credeți că putem să vă acordăm, când susțineți, în repetate rânduri, că părinții copilului nu au adus niciun act medical la școală, și că de fapt copilul nu are ADHD, ci ceva cu mult mai grav -motiv pentru care trebuie să meargă la o școală specială- dar postați un document medical (cu toate datele copilului, de la nume la adresă -gest complet necugetat și ilegal, da, surpriză, chiar și în România)?!

Apoi, vedem în certificatului emis și semnat nu de unul, ci de o comisie întreagă de psihologi, că scrie clar, negru pe alb, că acest copil poate urma învățământul de masă. Carevasăzică, nu există nicio recomandare pentru școala specială sau acasă.

Câtă credibilitate credeți că putem să vă acordăm, când citim în comentariile voastre că certificatul și psihologii ăia de la comisie sunt o glumă, în schimb psihologul școlii voastre știe mai bine? Care, atenție, psihologul școlii voastre dezvăluie cu nonșalanță diagnosticul unui pacient și îi disecă, public, cu lux de amănunte, comportamentul, încălcând astfel grav confidențialitatea medic-pacient.

Câtă credibilitate credeți că putem să vă acordăm când ne faceți vite în comentariile voastre, când îl numiți pe băiatul bolnav „handicapat bătăuș infractor”, când vă argumentați acțiunile cu „poate ne spui și de ce nu trăiesc puii de leu în aceeași cușcă cu puii de iepure” sau cu “nu ne jucăm de-a toleranța pe pielea copiilor, ia-l tu acasă dacă ți-e milă.”?!

Asta în timp ce ne explicați că nu vreți să goniți copilul bolnav, nu aveți nimic cu el, ci cu sistemul. Din cilcul „l-am primit cu brațele deschise, da’ nu prea mult”. Sau „n-am nimic cu el, da să fie la el acolo.”

Câtă credibiltate credeți că putem să vă acordăm, când vă aruncați propriii copii într-o asemenea mizerie, le puneți pancarte în mâini și vorbe în gură pe care apoi le postați pe pagină în numele lor?

Nu merge așa.

Spuneți tot timpul că ați făcut tot posibilul și imposibilul să-l integrați. Și chiar cred că voi chiar credeți asta.

Mai cred însă și că definiția domniilor voastre despre integrare este diferită de ceea ce prevede legea.

Integrare nu înseamnă ca dvs să-l primiți și să-l agreați, iar el să stea cuminte, eventual sedat, în bancă, fericit că a fost integrat.

Integrare înseamnă în primul rând acceptare, deschidere reală. Și multă, multă muncă.

Bineînțeles că nu dvs, părinții, trebuie să știti cum se face asta, ci școala, dascălii, care ar trebui instruiti temeinic în acest sens, de către un sistem, iată, atât de ineficient.

Dumneavoastră, însă, trebuia să fiți oameni. Atât.

Nu știu dacă ați fost sau n-ati fost de la început, dar acum sigur ați eșuat îngrozitor.

Ați făcut “tot posibilul si imposibilul”?

Nu ați făcut decât să-i agravați boala.

Și mărturie pentru asta stau cele trei școli și cinci clase prin care a fost târât, azvârlit de la unii la alții, culminând cu ceea ce se întâmplă în aceste zile.

P.S. Poate veți înțelege câte ceva din această experiență, poate nu.

Oricum ar fi, încă mai sper ca va veni o zi în viețile voastre, când vi se face așa, brusc, o lumină mare în minte și-n suflet, și veți fi conștienți de tot răul făcut în aceste zile. Și o secundă, măcar o amărâtă de secundă, veți lăsa capu-n pământ.

SUNT BOLNAVĂ DE SUPĂRARE PE OAMENI

 Sunt supărată pe oameni. Nu știu ce să fac cu sentimentul ăsta. Îmi tot dă târcoale de vreo doi ani încoace, dar acum pare să se croncizeze. Și să mă transforme în ce mi-a fost mai urât toată viața -în omul care nu (mai) crede în oameni, omul scârbit, obosit înainte de vreme, omul care renunță să-și mai hrănească versiunile bune și se lasă pradă gloatei trăitoare de-a-n pulea.

Sunt bolnavă de supărare pe oameni și mă lupt din răsputeri să mă vindec.

aripi-3

Sunt supărată pe oamenii răi, pe oamenii proști, pe oamenii comozi, pe resemnați, pe docili, pe inerți.

Atât de supărată, că-mi vine să urlu pe străzi:

Oameni! Nu e în regulă! Prea multe nu sunt în regulă în viețile noastre! Nu e în regulă sistemul de învățământ, nu e în regulă sistemul de sănătate, nu e în regulă să îmbătrânești la cozi și pe drumuri -în cazul în care nu faci un atac cerebral- să plătești impozite, adică să dai bani din munca ta, bani care mai apoi să nu te intereseze cum sunt cheltuiți, pentru că oricum știi că se fură, nu e în regulă că există oameni fără adăpost, fără acte de identitate, care fac copii fără acte de identitate, copii fără niciun viitor, condamnați încă din pântec la o viață de chin, copii care, deși nu există în nicio statistică, există și mor de foame lângă noi în timp ce ne facem că nu-i vedem, nu e în regulă să nu te preocupe ce se întâmplă la o distanță mai mare de cinci centimetri de epiderma și interesele tale, nu e în regulă că 73 de senatori blochează justiția -un gest de-acum reflex de nesimțire și sfidare- nu e în regulă ca în 2016 să se strângă 3 milioane de semnături împotriva semenilor de altă orientare sexuală, nu e în regulă să nu votezi, nu e în regulă să votezi penali, aceiași hoți și mincinoși care te prostesc în față de 26 de ani, nu e în regulă să spui că nu se poate schimba nimic, să te plângi că trăiești într-o țară de rahat și să nu miști un deget să schimbi asta, nu e în regulă să te uiți doar la un post de televiziune și să crezi tot ce vezi acolo ca o gâscă proastă, nu e în regulă să nu poți gândi cu capul tău, nu e în regulă ai un Parlament plin de lepre lipsite de orice scrupule și să-i lași să-și facă de cap în fel și chip ca pe tarlaua lor, să-ți batjcorească inteligența și viața, nu e în regulă să nu-ți cunoști drepturile, nu e în regulă să te temi să ți le revendici, nu e în regulă să taci în fața imbecililor, să nu amendezi jigodiile, nedreptățile, corupția, oriunde te lovești de ele, nu e în regulă să taci și să tragi ca un bou la jug, resemnat în fața biciului unor stăpâni porci plătiți din banii tăi să te slujească, să se îngrijească de binele tău, nu e în regulă să nu fii supărat de toate astea, să nu te intereseze, să nu reacționezi, să nu te revolți! Nu e în regulă să te obișnuiești cu ele!

da-8

Pentru că toate astea sunt parte importantă, vitală, din ce lași în urmă. Copiilor tăi. Poate chiar ție într-o viață viitoare, poți să știi?!

Nu e în regulă, pentru că nerevoltându-te în fața tuturor acestor lucruri strâmbe, nu ai decât două opțiuni, una mai mizerabilă decât alta: fie perpetuezi sămânța de sclav, fie sămânța de lepră descurcăreață, care calcă totul în picioare pentru câștigul propriu. Două opțiuni inadmisibile dacă vrem să ne dăm dracului jos toți din copac. Dacă vrem ca Omul să nu dispară.

Sunt bolnavă de supărare pe oameni, și încerc din răsputeri să mă vindec. Dar nu pot fără oameni.

NAFTALINE -POVESTEA UNEI FLORI GALBENE

A fost odată ca niciodată, o floare galbenă, într-un ghiveci. Locuia pe un pervaz. Aproape liberă -rouă, raze, ploi, vânt şi două mâini frumoase îngrijeau de ea. Avea o viaţă bună. Cel mai mult o bucurau însă zilele când o vizita Păpădia, prietena ei bună şi nebună. Păpădia râdea mult, vorbea mult, şi o alinta şi mai mult! „Eşti foarte frumoasă! Te iubesc de nu mai pot!” Apoi îi săruta floricelele galbene, şi îi cânta.

O dată i-a şi dansat! A luat-o și pe ea pe sus, cu tot cu ghiveci, a învârtit-o prin aerul auriu al după-amiezei,  apoi şi-a lipit de petalele ei obrazul mirosind a ciocolată şi i-a şoptit: „N-o să te uit niciodată. Să nu mă uiţi nici tu, auzi?!”. N-o mai văzuse atât de serioasă şi i s-au părut ciudate aceste vorbe, mai ales că din ochii Păpădiei se rostogoleau picături de rouă, calde.

buna dimineata 79

„Ce-i asta?” a întrebat-o, în timp ce petalele-i minuscule, galbene, gustau curioase din roua nouă, nemaîntâlnită până atunci. „E dragoste!” îi răspunse Păpădia, şi un zâmbet îi lumină ochii trişti.

Aceea avea sa fie ultima lor întâlnire. Îşi aminteşte că în timp ce o privea plecând, un gând îngrozitor i-a înfiorat petalele delicate: „Și dacă nu se mai întoarce?! Dar s-a scuturat repede de el şi a aşteptat-o. În fiecare zi a aşteptat-o. Când uşa se deschidea, îşi întindea emoţionată floricelele galbene, s-o întâmpine. Nu era ea.

După un timp, a înţeles că n-o va mai revedea. Dorul îi ruginea galbenul din petale.

Într-o zi şi mâinile cele frumoase care o îngrijeau au plecat şi nu s-au mai intors. Prizonieră într-un ghiveci, pe un pervaz, floarea galbenă a căzut într-un somn adânc.

buna dimineata 34

„N-o să te uit niciodată” auzea prin vis. „Să nu mă uiţi nici tu, auzi?!”… Nu, nu o uitase. Cum ar fi putut?! Mirosul de rouă caldă și ciocolată îi învelea singurătatea.

papadie 5

Acum e liberă. Liberă să plece cu vântul. Liberă să viseze. Liberă să moară.

Orice va alege, un singur lucru va lua cu ea: mirosul de rouă caldă şi ciocolată. Mirosul dragostei.

7 bis 11

*Naftaline = scrisuri care apără poveștile, de uitare

LĂSAȚI-MI ÎN PACE ZONA DE CONFORT! Mulțumesc.

Ce-aveți cu toții, pentru Dumnezeu, cu zona de confort?! V-a cășunat pe zona de confort. Toți vreți să ne scoateți din ea.

zona de confort 2

zona de confort 3 bis

zona de confort

Adică și ce e în neregulă cu zona de confort? Nu asta e ideea? Să ne fie bine, frumos, liniște, să trăim în armonie? CONFORTABIL. Nu către asta tindem toți? Că doar nu ne antrenăm pentru Legiunea Străină!

Apoi, viața, invariabil, are ea grijă oricum prea des să ne scoată din zona de confort. Că nu se știe cum și când ne trăznește cu vreun atentat, vreun război, vreun cancer -să te ții atunci curs intensiv de ieșit din zona de confort.

Așa încât de ce să nu savurăm momentele calme, bune, fericite?

Nu! Mergem la cursuri care să ne învețe să ieșim din zona de confort! Niște gur(u)-iști (două mâini, două picioare, IQ banal, eventual și cu 20 de ani mai tineri) ne învață: să vorbim, să gândim, să visăm, să gândim pozitiv, să avem voință, să fim fericiți. (Refuz să-i mai iau în calcul și pe ăia care ne învață să iubim, să facem sex, să ne despărțim, să ne creștem copiii, că se alge prafu de zona mea de confort). Ne (i)luminează, cum ar fi, singurul neuron deținut până atunci și stătut în bezna ignoranței de sine.

Da, da”, o să bombăniți, „uite unde era atotștiutoarea!”

Ei bine, aflați că am citit/vizionat destule prelegeri de-astea -în ideea de a nu fi arogantă și a combate ceva ce nu cunosc.

Și, recunosc, m-au scos teribil din zona de confort -mi-a crescut tensiunea vertiginos, văzând niște șarlatani cum jecmănesc sute, mii, Dumnezeu știe câți oameni, ca să-i învețe cam când ar trebui să-și schimbe chiloții și să se spele la cur -să le împărtășească deci, din vasta, copleșitoarea și mirobolanta lor experiență de viață, ori din învățămintele pe care la rându-le le-au preluat de la alți șarlatani care, ce să vezi, i-au atestat pe ei să te invete și pe tine, sărmanule trăit până acum legat la gură, ochi, urechi și suflet.

Confortul mi-a fost însă pe deplin spulberat abia la final, când ucenicii/cursanții sau ce draci or fi ei, aplaudă emoționați până la lacrimi și nu mai prididesc cu osanalele. Moment în care m-am gândit foarte serios că ori ceva cu mine e în neregulă rău, ori parte din ăia sunt plătiți. Niște impostori, carevasăzică.

Nu știu eu multe despre culisele industriei micimilor umane, așa că pot să mă înșel.

Dar dacă am dreptate?!

E, dacă am dreptate, ei rămân cu banii, eu cu greața și fraierii cu banii luați.

Femeia naivă și bărbatul atoateștiutor

Io, acuma, s-ar putea spune că scriu ca să mă aflu-n treabă. Că nu mă simt vizată, deci nici lezată de subiect, în altă direcție decât aceea că sunt femeie.

Dar, departe de a fi o feministă, ba chiar dușmănită de acestea că nu le țin isonul niciodată și le ridiculizez pe unde le prind, nu sunt deloc prietenă nici cu misoginii. Dealtfel, îmi displac generalizările, orice abordare la extrem, oamenii care vorbesc, scriu (probabil și respiră) în registrul „Deținătorul de adevăruri absolute”, și, recunosc, toți cei care au o părere atât de bună despre ei înșiși, încât din principiu nimeni și nimic (de pe planeta aceasta cel puțin!) nu poate nici măcar tinde la valoarea lor, ce să mai vorbim să le fie egali vreodată (termenul de superior nu există în vocabularul acestor indivizi decât ca sinonim pentru propriile persoane).

zei 1

Mereu îmi promit că n-o să-mi mai pierd vremea înfuriindu-mă cu toate năstrușniciile (ca să folosesc un eufemism) pe care le debitează unul sau altul -pe unii dintre ei îi bănuiesc chiar că o fac doar pentru a mai dezmorți traficul în jurul persoanelor lor, și mai puțin din convingeri clare pe tema dată. Dar, invariabil recidivez. O fi de la culoarea părului, nu știu, dar mă scoate din minți această neputință de a mă ridica până și la propriile-mi exigențe.

Să vedem însă ce m-a aruncat de această dată în păcatul pierderii de timp. (E mai puțin important cine -nu sunt o ființă conflictuală și urăsc can-can-urile).

„Femei care iubesc prea mult” ( http://www.catchy.ro/femei-care-iubesc-prea-mult-2/81063) este numele articolului declanșator de mâncărimi în degetele subsemnatei. Problema cu articolul ăsta e că mare parte din el e foarte bun -zice bine ce zice, adică. Dar ce te faci cu lingurița de rahat care duce de râpă borcanul cu miere?! Și lingurița de rahat (tonul ironic complet gratuit) e greu de stabilit punctual -nu e trântită undeva anume, e împrăștiată cu pipeta prin text. Și pute a misoginism până la Lună.

Înainte de toate iubirea nu e cu măsură. Iubirea e sau nu e. „Îl iubești?” “-Da, îl iubesc puțin” -mă duce invariabil cu gândul la „puțin însărcinată”. „Pe cine iubești mai mult, pe mămica sau pe tăticu?!” -cam pe-acolo se situează această dezbatere. Și e la fel de irelevantă ca evaluarea bărbaților după lungimea penisului. Sau, mai exact, evaluarea experiențelor sexuale în raport cu lungimea penisului partenerului.

festivalul penisului 2

Este dezarmantă neputința unora (paradoxal, mai multe doamne decât domni) de a pricepe că NU, nu mănânci rahat când spui că nu se poate face o evaluare după un astfel de criteriu, că doar nu suntem starlete de filme XXX la o bârfă despre viața profesională. „Nu se poate, nu se poate! Unul trebuie să fi fost the best of!”. De unde rezultă că restul au fost „în lipsă de, lucrăm cu”. Sau că, dacă ai penisul mare, te-ai scos, poți să fii și Terente te iubește femeile și e moarte dupe tine”. Că tot am deviat grav de la înfurierea inițială și am dat-o-n altele, să lămurim: poate că nu există amanți excelenți cu penisul de dimensiuni microscopice, dar nici un penis de armăsar nu este  premisa unui amant high-class (cu atât mai puțin, a unei iubiri memorabile).

Și uite-așa, ajungem iar la iubire. Articolul ne vorbește despre femei care se plâng că iubesc prea mult. „Prea mult în comparaţie cu cine? Sau cu ce?„ se întreabă corect autorul, demolându-și astfel singur titlul textului. Dar eșuează, din păcate, sacrificând de dragul bășcăliei un text ce ar fi putut fi chiar bun. O analiză elaborată, serioasă, echilibrată -poate chiar utilă, de ce nu?!- a eșecurilor cauzate de acceptarea nereciprocității în iubire, este spulberată cât ai clipi în bulevardierul femeile care iubește porci, adică care nu e Mafalde să se prindă la timp că porcii e porci, e proaste’. Până la urmă, poate că genul acesta de analiză formală, în care autorul -din comoditate sau aroganță- nu caută răspunsuri, pentru că el ȘTIE din capul locului cum stau lucrurile, dă exact măsura putințelor lui.

În nota bășcăliei, am putea concluziona că numai indivizi frustrați de a fi fost victime ale vreunei femei la un momendat al vieții lor, pot arbora astfel de raționamente:

Dacă țeapa e la bărbat, „îi trece pân s-o-nsura”. Dacă e la femeie, „a fost o alegere unilateral asumată”. Numai femeia e naivă, numai ea suferă de singurătate, numai ea tânjește, numai ea greșește, numai ea are un preț de plătit, numai ea e victimă… Și mai e și „plângăreață”! și se mai și organizează „în cete”! și „mai începe să și scrie”! și „furibund”! și „în Catchy. În condițiile în care articolul domnului apare tot în Catchy. Da, exact!

Ar fi de râs, dacă n-ar fi jenant de la un om cu-așa pretenții. Sau, cine știe, poate l-am supraevaluat! Și-acum naivele de noi plătim prețul de a fi avut așteptări nerealiste de la domnia sa. Ori, „cel mai și cel mai neplăcut, gagiul doar s-a prefăcut ca fiind” cu pretenții, iar noi, ambetate de singurătate, am fost atât de amarnic păcălite.

articol

Ironiile pot continua, desigur, la nesfârșit -și de-o parte și de alta. N-aș face însă decât să întrețin un război în care n-am crezut niciodată (de aici probabil și reacția instinctivă de a-i înfiera pe toți cei care aruncă fumigene în sexul opus pentru că din motive numai de ei știute așa înțeleg dragostea). Totuși, nu pot să nu mă întreb de ce un om care a demonstrat -nu o dată- că poate scrie și altfel, alege această variantă. Să fie cu adevărat misogin -deci, idiferent cât de plimbat prin școli, prin lume și prin Kierkegaarzii ei, atât de superficial? Sau doar un impostor care aruncă nada pentru vizualizări?

Oricum ar fi, e un cabotin.

P.S. Cine își lustruiește pantofii cu iubirea cuiva, fie ea și unilaterală, NU se numește bărbat (și nici femeie -aviz feministelor zeloase). Se numește javră.

P.P.S. Ia uite, cum căutând un titlu potrivit pentru textul meu furibund pentru Catchy, îmi pică ochii pe o altă enormitate, semnată de același autor „De ce sunt bărbaţii nesimţiţi? Pentru că, uneori, femeile sunt cam proaste.” (http://www.catchy.ro/sa-ne-dumirim-de-ce-sunt-barbatii-nesimtiti/87654) . Aproape că încep să înțeleg extremismul feminist -femeile alea sigur au avut nenorocul să întâlnească numai bărbați ca dumnealui.

Domnule dragă, cine e prost, uneori, e prost pentru că iubește. Iar asta e o scuză onorabilă și o stare reversibilă.

Cine e nesimțit e nesimțit pentru că e nesimțit. Pentru asta nu există nicio scuză. Și niciun leac.

Iar misoginia și misandria sunt patologii. Adică boli. În mare parte, se tratează cu dragoste. Cazurile mai grave, trăiesc degeaba și sucombă în singurătate și acreală.

singuratate

Votul, o floare pe un mormânt

Am tot fost întrebată dacă merg la vot.
– Ce întrebare e asta?! S-a întâmplat vreodată de când am drept de vot, respectiv de 24 de ani, să nu votez?!
– Și-atunci de ce acum taci cu desăvârșire pe aici pe subiectul ăsta, taman tu care ești atât de activă civic?!
– Păi tocmai pentru că îmi pare atât de clar! Tocmai pentru că sunt atât de activă și pentru că mi-am exprimat nu o dată părerea despre cât de important este să votăm, oricât de scârbiți și deznădăjduiți ne-am simți.
Dacă nu pentru speranța că votul nostru ar putea conta -eu una, recunosc, nu m-am simțit vreodată cu adevărat reprezentată de vreunul din ăia pe care am pus ștampila, nu m-a convins/amăgit niciunul, votul meu a fost mereu fie unul de blam pentru un candidat, fie un mers la risc cu un altul, pentru că în fapt niciodată noi nu am avut de ales decât între hoți și inculți și neveretebrați și mai hoți, mai inculți, mai neveretebrați- dacă nu din convingere, deci, dacă nu cu speranță în mai bine, măcar din respect pentru toți cei care au murit pentru dreptul nostru de a vota, să nu fi murit ca proștii.

Mie gândul ăsta mi-a purtat pașii către cabina de vot, de 24 de ani încoace. De ceva timp a ajuns un fel de ritual orb, o încăpățânare care-mi crează iluzia că așa sunt încă vie și contez, că lehamitea nu m-a înghițit chiar cu totul, că zoaiele astea nu m-au învins chiar de tot.

Astăzi sunt parcă mai deznădăjduită ca oricând privind la opțiunile de vot -penali, sau reprezentanți ai unor partide penale cu totul, hoți cu certificat de-acum, pe care nu mai ai cum să-i crezi nici dacă ai fi suferit o lobotomie între timp, versus anonimi de neprivit, ori lipsiți de verb, de atitudine, neconvingători.
Poate am obosit eu -să mă mai mint, să mai sper, să mai cred în oameni- poate am devenit mai intransigentă cu slăbiciunile omenești, mai exigentă cu așteptările de la poporul ăsta, poate mi s-a consumat rezerva de naivitate. Nu știu.
În egală măsură însă, azi sunt mai convinsă ca oricând că nu mai pot, că e greșit să mă retrag în lumea mea, la adăpost de toate astea, pentru că poate de-aia am ajuns aici cu toții.
De 26 de ani ne-am dezvoltat fiecare mecanismele noastre de apărare în fața realității, nu ne-a păsat, ne-am făcut că nu o vedem, că putem și fără ea atâta timp cât în universul nostru personal era bine și cald.
Iar de la o vreme realitatea a început să dea năvală în universurile noastre și să ni le facă zob în fiecare zi -ne arde de vii prietenii, ne ratează copiii, ne ucide cu zile în spitale, ne umilește și ne scuipă în față toată mizeria de care indiferența noastră a lăsat-o să se suprasatureze de 26 de ani încoace.
Nu știu cu cine voi vota. Dacă vreunul dintre candidați m-ar fi convins, v-aș fi spus până acum. Aș fi pledat pentru el. Așa cum o fac pentru toate în care cred.
Știu doar cu cine nu voi vota. Nu voi vota niciun candidat care are în spate un partid politic.
Dar categoric mâine voi merge la vot. Chiar dacă mi-e tot mai clar că…

mark twain

niște (mulți) oameni au murit pentru dreptul meu de a vota.  Și am de gând să respect asta câte zile voi avea.

PĂPĂDIA IRIS ȘI FLUTURELE CURCUBEU

Zori de iunie. Nicicând viața nu e mai vie ca-n zorile de iunie. Poți respira rouă și culori, te dor plămânii de parfum de tei, salcâm și iasomie, ți se-neacă ochii în seninul cerului, vântul îți suflă prin piele doruri de briză. Îți cântă inima de atâta viață și frumusețe. Și ești recunoscător pentru toate și-ti pare că ăsta e timpul și locul unde te poți ascunde de toate tristețile lumii.

– Cât esti de frumoasă!!! răsună deodată zorile a uimire și admirație. Cine ești?!

-Eu sunt Iris! răspunde o voce înțepată, sigură pe sine.

-Iris! Ce nume frumos!

-Tu cine ești?

-Eu sunt Curcubeu!

-Curcubeu?! Ce nume de fluture mai e și ăsta?!

-Cam cum e Iris, de păpădie?!…răspunde fluturele Curcubeu, ușor iritat.

-Eu sunt doar pe jumătate păpădie! îl pune tăioasă la punct păpădia Iris, pe fluturele Curcubeu. Tatăl meu e cireș amar! Ăla de colo! și arată fix spre cireșul în care stam pitită să trag cu urechea.

Mă cufund mai bine între ramurile lui grele de cireșe, mă fac mică, mică, și ascult:

-Este cel mai minunat cireș amar din câți există! Cireșele lui amare  sunt rare în lume!

Replica asta mă îmbie să le gust, și da, ei bine, da, cireșele cireșuluiamartatădepăpădie sunt cu adevărat cea mai mare minunăție pe care am gustat-o vreodată! De emoție, aproape era să pierd șirul conversației.

-De la el am moștenit ochii! continuă păpădia Iris, fâlfâind din gene mândră și irezistibilă. Iar părul, de la mama, care e unică în lume! Deține recordul la îndeplinit dorințe!

Iris face o piruetă pentru accentuarea efectului “la pissenlit fatale” -cum s-ar zice pe la noi, păpădie fatală.

-Și modestia de la cine ai moștenit-o?!…

Liniște deplină. Fluturele Curcubeu își dă seama prea târziu că a facut o nefăcută și înghite în sec de se aude până la mine.

-Ești un fluture cam obraznic! Nu mai vreau să vorbesc cu tine! și păpădia Iris îi întoarce spatele, astfel că îi pot vedea ochii de care era atât de mândră și care acum sunt naufragiați într-un miniocean de lacrimi. Minunați ochi, cu adevărat!  Cireșe amare în miniatură! Mă întreb dacă lacrimile lor or avea gustul cireșelor tatălui-cireș, de care am devenit deja dependentă.

Cum stăteam eu așa, căzută pe gânduri,  îl zăresc în plan secund pe fluturele Curcubeu,  vizibil afectat de pocinog. Se dă cu antenuțele de tulpina unei margarete din apropiere, zboară agitat încolo și-ncoace, transpiră abundent -ei bine, da, așa am aflat eu că și fluturii transpiră! Mi-e milă de el, dar e atât de amuzant, că-i cât p-aci să mă deconspire râsul pe-nfundate cu gura plină de cireșe amare. Acum, pe bune: un fluture îndrăgostit la prima vedere de o păpădie, reușește să facă o gafă în mai puțin de cinci minute! Cum e asta?! Deci, nici pentru fluturi nu-i ușor cu păpădiile!

-Ascultă, eu… Adică… Am făcut o glumă, știi?! Atât! O glumă! Nu știi de glumă?!… Curcubeu se afundă și mai mult.

-Ha, ha! replică Iris, sec, semn că fluturele nu e pe calea cea bună.

-Și tu ai fost răutăcioasă cu mine!

-A! Deci recunoști că fost o răutate! Păpădia Iris il fixează cu ochii ei negri ca cireșele amare, așteptând clar un răspuns.

-Eu… Curcubeu o privește vrăjit și deja a uitat ce voia să spună. Nu mai poate decât să exclame, din nou: Cât ești de frumoasă! și aripile i se colorează intens, parcă și mai frumoase, dacă așa ceva ar fi cu putință.

Pentru câteva secunde, Iris se pierde și ea, însă își revine repede:

-Faci glume foarte proaste! Nu esti deloc amuzant, așa să știi! tonul e acum mult mai prietenos și aproape că zăresc un zâmbet fugar în ochii ei.

Pesemne că Fluturele Curcubeu l-a zărit și el, că prinde curaj:

-Știi, și eu sunt doar pe jumătate fluture! Tatăl meu este Curcubeul! Curcubeul cel mare cu care Cerul îmbrățișează Pământul după ploile cu soare! De la el am culorile, și de la mama, aripile! Vezi, amândoi suntem cârpiți din două jumătăți!

-Asta e cel mai frumos lucru pe care l-am auzit vreodată! șoptește păpădia Iris, emoționată.

-Tu ești cea mai frumoasă ființă pe care am văzut-o vreodată!

-Un curcubeu cu aripi! Ești un curcubeu cu aripi, îți dai seama?! își continuă Iris gândul, căzută definitiv în admirație.

-Nu, sunt doar un fluture frumos colorat, spune el intimidat. Tu ești o păpădie cu ochi de cireșe amare și îndeplinești dorințe! Asta e ceva cu adevărat minunat!

-Mare scofală! Mie cine mi le îndeplinește?

-Cum adică?! Tu care îndeplinești dorințele tuturor, îți poți îndeplini orice dorințe!

-Nu chiar. Păpădiile nu-și pot pune dorințe pentru ele. Doar le îndeplinim pe-ale altora. Nu avem puterea de a ne îndeplini propriile dorințe. Decât dacă cineva ar renunța la dorința lui și și-ar dori-o pe-a noastră. Nu s-a întâmplat niciodată. Să fim serioși, cine ar face așa ceva?!

-Eu! izbucnește Curcubeu, fără să clipească.

-Termină! Nu e amuzant deloc

-Hei! Nu glumesc! Dorește-ți orice!

-Și dorința ta?!

-Dorința mea ești tu! Dorința mea e ca tu să fii fericită!

-De unde știi?

-Cum de unde știu?! E dorința mea! Știu!

-Dacă mâine o să-ți pară rău?!

-Că am făcut pe cineva fericit? Cum aș putea?!

Lacrimi mici, mai mici decât bobițele de rouă, se rostogolesc din ochii păpădiei Iris, într-un firesc ca respirația. Lacrimi cu lumină cumva, pentru că-n urma lor, ochii ei negri ca cireșele amare, rămân ca o noapte cu lună plină. Iris plânge! Înțelege în sfârșit cât de minunat și rar e rostul ei în lume, și că a-i face fericiți pe alții nu e o osândă -pentru că este despre iubire, și tot ce este despre iubire este privilegiu. Și, pentru prima oară în viața ei, se simte cu adevărat fericită. De fericire plânge Iris. Închide ochii și își pune dorința:

-Îmi doresc… să zbor! Să zbor ca fluturii!

papadie fluturi

Deodată, fiecare petală din păru-i galben ca soarele, ia culoarea norilor și se face ușoară ca aripa de fluture. Curcubeu privește încremenit toată această transformare cum numa-n basme auzise dar nu văzuse niciodată, și șopteste și el, mai vrăjit ca prima oară:

-Cât ești de frumoasă!

Și adierea șoaptei lui o spulberă pe Iris în toate zările, sub formă de balerine înaripate, ușoare și pufoase ca norii cei de vreme bună de iunie.

Și zboară împreună fericiți, păpădia Iris și fluturele Curcubeu, până la Curcubeul cel mare cu care Cerul îmbrățișează Pământul după ploile cu soare. Zboară și împlinesc dorințe. Și după ei, toate păpădiile și toți fluturii.

Am adormit în brațele cireșului amar și am visat că au trăit cu toții fericiți până la adânci bătrânețile copiilor lor. Când m-am trezit, cireșul se transformase într-un creion -de unde deduc că am dormit destul de mult. Am avut mereu convingerea ca e un creion fermecat -poate unde miroase a cireșe amare, nu știu. L-am luat cu mine și nu m-am mai despărțit de el niciodată. Și bine am făcut! Că, uite, acum că am cunocut o fetiță pe nume Iris, imediat mi-am amintit de păpădia Iris și fluturele Curcubeu, iar creionul meu fermecat a scris cât ai clipi povestea asta. Dacă ați simțit în timpul poveștii gust de cireșe amare, e de la el. 🙂

* A! Și, vă rog, dacă aflați vreodată vreo poveste când adormiți în cireș sau oriunde, să mi-o trimiteți și mie, cu lux de amănunte! La fel voi face și eu! Promit!