NAFTALINE -POVESTEA UNEI FLORI GALBENE

A fost odată ca niciodată, o floare galbenă, într-un ghiveci. Locuia pe un pervaz. Aproape liberă -rouă, raze, ploi, vânt şi două mâini frumoase îngrijeau de ea. Avea o viaţă bună. Cel mai mult o bucurau însă zilele când o vizita Păpădia, prietena ei bună şi nebună. Păpădia râdea mult, vorbea mult, şi o alinta şi mai mult! „Eşti foarte frumoasă! Te iubesc de nu mai pot!” Apoi îi săruta floricelele galbene, şi îi cânta.

O dată i-a şi dansat! A luat-o și pe ea pe sus, cu tot cu ghiveci, a învârtit-o prin aerul auriu al după-amiezei,  apoi şi-a lipit de petalele ei obrazul mirosind a ciocolată şi i-a şoptit: „N-o să te uit niciodată. Să nu mă uiţi nici tu, auzi?!”. N-o mai văzuse atât de serioasă şi i s-au părut ciudate aceste vorbe, mai ales că din ochii Păpădiei se rostogoleau picături de rouă, calde.

buna dimineata 79

„Ce-i asta?” a întrebat-o, în timp ce petalele-i minuscule, galbene, gustau curioase din roua nouă, nemaîntâlnită până atunci. „E dragoste!” îi răspunse Păpădia, şi un zâmbet îi lumină ochii trişti.

Aceea avea sa fie ultima lor întâlnire. Îşi aminteşte că în timp ce o privea plecând, un gând îngrozitor i-a înfiorat petalele delicate: „Și dacă nu se mai întoarce?! Dar s-a scuturat repede de el şi a aşteptat-o. În fiecare zi a aşteptat-o. Când uşa se deschidea, îşi întindea emoţionată floricelele galbene, s-o întâmpine. Nu era ea.

După un timp, a înţeles că n-o va mai revedea. Dorul îi ruginea galbenul din petale.

Într-o zi şi mâinile cele frumoase care o îngrijeau au plecat şi nu s-au mai intors. Prizonieră într-un ghiveci, pe un pervaz, floarea galbenă a căzut într-un somn adânc.

buna dimineata 34

„N-o să te uit niciodată” auzea prin vis. „Să nu mă uiţi nici tu, auzi?!”… Nu, nu o uitase. Cum ar fi putut?! Mirosul de rouă caldă și ciocolată îi învelea singurătatea.

papadie 5

Acum e liberă. Liberă să plece cu vântul. Liberă să viseze. Liberă să moară.

Orice va alege, un singur lucru va lua cu ea: mirosul de rouă caldă şi ciocolată. Mirosul dragostei.

7 bis 11

*Naftaline = scrisuri care apără poveștile, de uitare

Advertisements

LĂSAȚI-MI ÎN PACE ZONA DE CONFORT! Mulțumesc.

Ce-aveți cu toții, pentru Dumnezeu, cu zona de confort?! V-a cășunat pe zona de confort. Toți vreți să ne scoateți din ea.

zona de confort 2

zona de confort 3 bis

zona de confort

Adică și ce e în neregulă cu zona de confort? Nu asta e ideea? Să ne fie bine, frumos, liniște, să trăim în armonie? CONFORTABIL. Nu către asta tindem toți? Că doar nu ne antrenăm pentru Legiunea Străină!

Apoi, viața, invariabil, are ea grijă oricum prea des să ne scoată din zona de confort. Că nu se știe cum și când ne trăznește cu vreun atentat, vreun război, vreun cancer -să te ții atunci curs intensiv de ieșit din zona de confort.

Așa încât de ce să nu savurăm momentele calme, bune, fericite?

Nu! Mergem la cursuri care să ne învețe să ieșim din zona de confort! Niște gur(u)-iști (două mâini, două picioare, IQ banal, eventual și cu 20 de ani mai tineri) ne învață: să vorbim, să gândim, să visăm, să gândim pozitiv, să avem voință, să fim fericiți. (Refuz să-i mai iau în calcul și pe ăia care ne învață să iubim, să facem sex, să ne despărțim, să ne creștem copiii, că se alge prafu de zona mea de confort). Ne (i)luminează, cum ar fi, singurul neuron deținut până atunci și stătut în bezna ignoranței de sine.

Da, da”, o să bombăniți, „uite unde era atotștiutoarea!”

Ei bine, aflați că am citit/vizionat destule prelegeri de-astea -în ideea de a nu fi arogantă și a combate ceva ce nu cunosc.

Și, recunosc, m-au scos teribil din zona de confort -mi-a crescut tensiunea vertiginos, văzând niște șarlatani cum jecmănesc sute, mii, Dumnezeu știe câți oameni, ca să-i învețe cam când ar trebui să-și schimbe chiloții și să se spele la cur -să le împărtășească deci, din vasta, copleșitoarea și mirobolanta lor experiență de viață, ori din învățămintele pe care la rându-le le-au preluat de la alți șarlatani care, ce să vezi, i-au atestat pe ei să te invete și pe tine, sărmanule trăit până acum legat la gură, ochi, urechi și suflet.

Confortul mi-a fost însă pe deplin spulberat abia la final, când ucenicii/cursanții sau ce draci or fi ei, aplaudă emoționați până la lacrimi și nu mai prididesc cu osanalele. Moment în care m-am gândit foarte serios că ori ceva cu mine e în neregulă rău, ori parte din ăia sunt plătiți. Niște impostori, carevasăzică.

Nu știu eu multe despre culisele industriei micimilor umane, așa că pot să mă înșel.

Dar dacă am dreptate?!

E, dacă am dreptate, ei rămân cu banii, eu cu greața și fraierii cu banii luați.

Femeia naivă și bărbatul atoateștiutor

Io, acuma, s-ar putea spune că scriu ca să mă aflu-n treabă. Că nu mă simt vizată, deci nici lezată de subiect, în altă direcție decât aceea că sunt femeie.

Dar, departe de a fi o feministă, ba chiar dușmănită de acestea că nu le țin isonul niciodată și le ridiculizez pe unde le prind, nu sunt deloc prietenă nici cu misoginii. Dealtfel, îmi displac generalizările, orice abordare la extrem, oamenii care vorbesc, scriu (probabil și respiră) în registrul „Deținătorul de adevăruri absolute”, și, recunosc, toți cei care au o părere atât de bună despre ei înșiși, încât din principiu nimeni și nimic (de pe planeta aceasta cel puțin!) nu poate nici măcar tinde la valoarea lor, ce să mai vorbim să le fie egali vreodată (termenul de superior nu există în vocabularul acestor indivizi decât ca sinonim pentru propriile persoane).

zei 1

Mereu îmi promit că n-o să-mi mai pierd vremea înfuriindu-mă cu toate năstrușniciile (ca să folosesc un eufemism) pe care le debitează unul sau altul -pe unii dintre ei îi bănuiesc chiar că o fac doar pentru a mai dezmorți traficul în jurul persoanelor lor, și mai puțin din convingeri clare pe tema dată. Dar, invariabil recidivez. O fi de la culoarea părului, nu știu, dar mă scoate din minți această neputință de a mă ridica până și la propriile-mi exigențe.

Să vedem însă ce m-a aruncat de această dată în păcatul pierderii de timp. (E mai puțin important cine -nu sunt o ființă conflictuală și urăsc can-can-urile).

„Femei care iubesc prea mult” ( http://www.catchy.ro/femei-care-iubesc-prea-mult-2/81063) este numele articolului declanșator de mâncărimi în degetele subsemnatei. Problema cu articolul ăsta e că mare parte din el e foarte bun -zice bine ce zice, adică. Dar ce te faci cu lingurița de rahat care duce de râpă borcanul cu miere?! Și lingurița de rahat (tonul ironic complet gratuit) e greu de stabilit punctual -nu e trântită undeva anume, e împrăștiată cu pipeta prin text. Și pute a misoginism până la Lună.

Înainte de toate iubirea nu e cu măsură. Iubirea e sau nu e. „Îl iubești?” “-Da, îl iubesc puțin” -mă duce invariabil cu gândul la „puțin însărcinată”. „Pe cine iubești mai mult, pe mămica sau pe tăticu?!” -cam pe-acolo se situează această dezbatere. Și e la fel de irelevantă ca evaluarea bărbaților după lungimea penisului. Sau, mai exact, evaluarea experiențelor sexuale în raport cu lungimea penisului partenerului.

festivalul penisului 2

Este dezarmantă neputința unora (paradoxal, mai multe doamne decât domni) de a pricepe că NU, nu mănânci rahat când spui că nu se poate face o evaluare după un astfel de criteriu, că doar nu suntem starlete de filme XXX la o bârfă despre viața profesională. „Nu se poate, nu se poate! Unul trebuie să fi fost the best of!”. De unde rezultă că restul au fost „în lipsă de, lucrăm cu”. Sau că, dacă ai penisul mare, te-ai scos, poți să fii și Terente te iubește femeile și e moarte dupe tine”. Că tot am deviat grav de la înfurierea inițială și am dat-o-n altele, să lămurim: poate că nu există amanți excelenți cu penisul de dimensiuni microscopice, dar nici un penis de armăsar nu este  premisa unui amant high-class (cu atât mai puțin, a unei iubiri memorabile).

Și uite-așa, ajungem iar la iubire. Articolul ne vorbește despre femei care se plâng că iubesc prea mult. „Prea mult în comparaţie cu cine? Sau cu ce?„ se întreabă corect autorul, demolându-și astfel singur titlul textului. Dar eșuează, din păcate, sacrificând de dragul bășcăliei un text ce ar fi putut fi chiar bun. O analiză elaborată, serioasă, echilibrată -poate chiar utilă, de ce nu?!- a eșecurilor cauzate de acceptarea nereciprocității în iubire, este spulberată cât ai clipi în bulevardierul femeile care iubește porci, adică care nu e Mafalde să se prindă la timp că porcii e porci, e proaste’. Până la urmă, poate că genul acesta de analiză formală, în care autorul -din comoditate sau aroganță- nu caută răspunsuri, pentru că el ȘTIE din capul locului cum stau lucrurile, dă exact măsura putințelor lui.

În nota bășcăliei, am putea concluziona că numai indivizi frustrați de a fi fost victime ale vreunei femei la un momendat al vieții lor, pot arbora astfel de raționamente:

Dacă țeapa e la bărbat, „îi trece pân s-o-nsura”. Dacă e la femeie, „a fost o alegere unilateral asumată”. Numai femeia e naivă, numai ea suferă de singurătate, numai ea tânjește, numai ea greșește, numai ea are un preț de plătit, numai ea e victimă… Și mai e și „plângăreață”! și se mai și organizează „în cete”! și „mai începe să și scrie”! și „furibund”! și „în Catchy. În condițiile în care articolul domnului apare tot în Catchy. Da, exact!

Ar fi de râs, dacă n-ar fi jenant de la un om cu-așa pretenții. Sau, cine știe, poate l-am supraevaluat! Și-acum naivele de noi plătim prețul de a fi avut așteptări nerealiste de la domnia sa. Ori, „cel mai și cel mai neplăcut, gagiul doar s-a prefăcut ca fiind” cu pretenții, iar noi, ambetate de singurătate, am fost atât de amarnic păcălite.

articol

Ironiile pot continua, desigur, la nesfârșit -și de-o parte și de alta. N-aș face însă decât să întrețin un război în care n-am crezut niciodată (de aici probabil și reacția instinctivă de a-i înfiera pe toți cei care aruncă fumigene în sexul opus pentru că din motive numai de ei știute așa înțeleg dragostea). Totuși, nu pot să nu mă întreb de ce un om care a demonstrat -nu o dată- că poate scrie și altfel, alege această variantă. Să fie cu adevărat misogin -deci, idiferent cât de plimbat prin școli, prin lume și prin Kierkegaarzii ei, atât de superficial? Sau doar un impostor care aruncă nada pentru vizualizări?

Oricum ar fi, e un cabotin.

P.S. Cine își lustruiește pantofii cu iubirea cuiva, fie ea și unilaterală, NU se numește bărbat (și nici femeie -aviz feministelor zeloase). Se numește javră.

P.P.S. Ia uite, cum căutând un titlu potrivit pentru textul meu furibund pentru Catchy, îmi pică ochii pe o altă enormitate, semnată de același autor „De ce sunt bărbaţii nesimţiţi? Pentru că, uneori, femeile sunt cam proaste.” (http://www.catchy.ro/sa-ne-dumirim-de-ce-sunt-barbatii-nesimtiti/87654) . Aproape că încep să înțeleg extremismul feminist -femeile alea sigur au avut nenorocul să întâlnească numai bărbați ca dumnealui.

Domnule dragă, cine e prost, uneori, e prost pentru că iubește. Iar asta e o scuză onorabilă și o stare reversibilă.

Cine e nesimțit e nesimțit pentru că e nesimțit. Pentru asta nu există nicio scuză. Și niciun leac.

Iar misoginia și misandria sunt patologii. Adică boli. În mare parte, se tratează cu dragoste. Cazurile mai grave, trăiesc degeaba și sucombă în singurătate și acreală.

singuratate

Votul, o floare pe un mormânt

Am tot fost întrebată dacă merg la vot.
– Ce întrebare e asta?! S-a întâmplat vreodată de când am drept de vot, respectiv de 24 de ani, să nu votez?!
– Și-atunci de ce acum taci cu desăvârșire pe aici pe subiectul ăsta, taman tu care ești atât de activă civic?!
– Păi tocmai pentru că îmi pare atât de clar! Tocmai pentru că sunt atât de activă și pentru că mi-am exprimat nu o dată părerea despre cât de important este să votăm, oricât de scârbiți și deznădăjduiți ne-am simți.
Dacă nu pentru speranța că votul nostru ar putea conta -eu una, recunosc, nu m-am simțit vreodată cu adevărat reprezentată de vreunul din ăia pe care am pus ștampila, nu m-a convins/amăgit niciunul, votul meu a fost mereu fie unul de blam pentru un candidat, fie un mers la risc cu un altul, pentru că în fapt niciodată noi nu am avut de ales decât între hoți și inculți și neveretebrați și mai hoți, mai inculți, mai neveretebrați- dacă nu din convingere, deci, dacă nu cu speranță în mai bine, măcar din respect pentru toți cei care au murit pentru dreptul nostru de a vota, să nu fi murit ca proștii.

Mie gândul ăsta mi-a purtat pașii către cabina de vot, de 24 de ani încoace. De ceva timp a ajuns un fel de ritual orb, o încăpățânare care-mi crează iluzia că așa sunt încă vie și contez, că lehamitea nu m-a înghițit chiar cu totul, că zoaiele astea nu m-au învins chiar de tot.

Astăzi sunt parcă mai deznădăjduită ca oricând privind la opțiunile de vot -penali, sau reprezentanți ai unor partide penale cu totul, hoți cu certificat de-acum, pe care nu mai ai cum să-i crezi nici dacă ai fi suferit o lobotomie între timp, versus anonimi de neprivit, ori lipsiți de verb, de atitudine, neconvingători.
Poate am obosit eu -să mă mai mint, să mai sper, să mai cred în oameni- poate am devenit mai intransigentă cu slăbiciunile omenești, mai exigentă cu așteptările de la poporul ăsta, poate mi s-a consumat rezerva de naivitate. Nu știu.
În egală măsură însă, azi sunt mai convinsă ca oricând că nu mai pot, că e greșit să mă retrag în lumea mea, la adăpost de toate astea, pentru că poate de-aia am ajuns aici cu toții.
De 26 de ani ne-am dezvoltat fiecare mecanismele noastre de apărare în fața realității, nu ne-a păsat, ne-am făcut că nu o vedem, că putem și fără ea atâta timp cât în universul nostru personal era bine și cald.
Iar de la o vreme realitatea a început să dea năvală în universurile noastre și să ni le facă zob în fiecare zi -ne arde de vii prietenii, ne ratează copiii, ne ucide cu zile în spitale, ne umilește și ne scuipă în față toată mizeria de care indiferența noastră a lăsat-o să se suprasatureze de 26 de ani încoace.
Nu știu cu cine voi vota. Dacă vreunul dintre candidați m-ar fi convins, v-aș fi spus până acum. Aș fi pledat pentru el. Așa cum o fac pentru toate în care cred.
Știu doar cu cine nu voi vota. Nu voi vota niciun candidat care are în spate un partid politic.
Dar categoric mâine voi merge la vot. Chiar dacă mi-e tot mai clar că…

mark twain

niște (mulți) oameni au murit pentru dreptul meu de a vota.  Și am de gând să respect asta câte zile voi avea.

PĂPĂDIA IRIS ȘI FLUTURELE CURCUBEU

Zori de iunie. Nicicând viața nu e mai vie ca-n zorile de iunie. Poți respira rouă și culori, te dor plămânii de parfum de tei, salcâm și iasomie, ți se-neacă ochii în seninul cerului, vântul îți suflă prin piele doruri de briză. Îți cântă inima de atâta viață și frumusețe. Și ești recunoscător pentru toate și-ti pare că ăsta e timpul și locul unde te poți ascunde de toate tristețile lumii.

– Cât esti de frumoasă!!! răsună deodată zorile a uimire și admirație. Cine ești?!

-Eu sunt Iris! răspunde o voce înțepată, sigură pe sine.

-Iris! Ce nume frumos!

-Tu cine ești?

-Eu sunt Curcubeu!

-Curcubeu?! Ce nume de fluture mai e și ăsta?!

-Cam cum e Iris, de păpădie?!…răspunde fluturele Curcubeu, ușor iritat.

-Eu sunt doar pe jumătate păpădie! îl pune tăioasă la punct păpădia Iris, pe fluturele Curcubeu. Tatăl meu e cireș amar! Ăla de colo! și arată fix spre cireșul în care stam pitită să trag cu urechea.

Mă cufund mai bine între ramurile lui grele de cireșe, mă fac mică, mică, și ascult:

-Este cel mai minunat cireș amar din câți există! Cireșele lui amare  sunt rare în lume!

Replica asta mă îmbie să le gust, și da, ei bine, da, cireșele cireșuluiamartatădepăpădie sunt cu adevărat cea mai mare minunăție pe care am gustat-o vreodată! De emoție, aproape era să pierd șirul conversației.

-De la el am moștenit ochii! continuă păpădia Iris, fâlfâind din gene mândră și irezistibilă. Iar părul, de la mama, care e unică în lume! Deține recordul la îndeplinit dorințe!

Iris face o piruetă pentru accentuarea efectului “la pissenlit fatale” -cum s-ar zice pe la noi, păpădie fatală.

-Și modestia de la cine ai moștenit-o?!…

Liniște deplină. Fluturele Curcubeu își dă seama prea târziu că a facut o nefăcută și înghite în sec de se aude până la mine.

-Ești un fluture cam obraznic! Nu mai vreau să vorbesc cu tine! și păpădia Iris îi întoarce spatele, astfel că îi pot vedea ochii de care era atât de mândră și care acum sunt naufragiați într-un miniocean de lacrimi. Minunați ochi, cu adevărat!  Cireșe amare în miniatură! Mă întreb dacă lacrimile lor or avea gustul cireșelor tatălui-cireș, de care am devenit deja dependentă.

Cum stăteam eu așa, căzută pe gânduri,  îl zăresc în plan secund pe fluturele Curcubeu,  vizibil afectat de pocinog. Se dă cu antenuțele de tulpina unei margarete din apropiere, zboară agitat încolo și-ncoace, transpiră abundent -ei bine, da, așa am aflat eu că și fluturii transpiră! Mi-e milă de el, dar e atât de amuzant, că-i cât p-aci să mă deconspire râsul pe-nfundate cu gura plină de cireșe amare. Acum, pe bune: un fluture îndrăgostit la prima vedere de o păpădie, reușește să facă o gafă în mai puțin de cinci minute! Cum e asta?! Deci, nici pentru fluturi nu-i ușor cu păpădiile!

-Ascultă, eu… Adică… Am făcut o glumă, știi?! Atât! O glumă! Nu știi de glumă?!… Curcubeu se afundă și mai mult.

-Ha, ha! replică Iris, sec, semn că fluturele nu e pe calea cea bună.

-Și tu ai fost răutăcioasă cu mine!

-A! Deci recunoști că fost o răutate! Păpădia Iris il fixează cu ochii ei negri ca cireșele amare, așteptând clar un răspuns.

-Eu… Curcubeu o privește vrăjit și deja a uitat ce voia să spună. Nu mai poate decât să exclame, din nou: Cât ești de frumoasă! și aripile i se colorează intens, parcă și mai frumoase, dacă așa ceva ar fi cu putință.

Pentru câteva secunde, Iris se pierde și ea, însă își revine repede:

-Faci glume foarte proaste! Nu esti deloc amuzant, așa să știi! tonul e acum mult mai prietenos și aproape că zăresc un zâmbet fugar în ochii ei.

Pesemne că Fluturele Curcubeu l-a zărit și el, că prinde curaj:

-Știi, și eu sunt doar pe jumătate fluture! Tatăl meu este Curcubeul! Curcubeul cel mare cu care Cerul îmbrățișează Pământul după ploile cu soare! De la el am culorile, și de la mama, aripile! Vezi, amândoi suntem cârpiți din două jumătăți!

-Asta e cel mai frumos lucru pe care l-am auzit vreodată! șoptește păpădia Iris, emoționată.

-Tu ești cea mai frumoasă ființă pe care am văzut-o vreodată!

-Un curcubeu cu aripi! Ești un curcubeu cu aripi, îți dai seama?! își continuă Iris gândul, căzută definitiv în admirație.

-Nu, sunt doar un fluture frumos colorat, spune el intimidat. Tu ești o păpădie cu ochi de cireșe amare și îndeplinești dorințe! Asta e ceva cu adevărat minunat!

-Mare scofală! Mie cine mi le îndeplinește?

-Cum adică?! Tu care îndeplinești dorințele tuturor, îți poți îndeplini orice dorințe!

-Nu chiar. Păpădiile nu-și pot pune dorințe pentru ele. Doar le îndeplinim pe-ale altora. Nu avem puterea de a ne îndeplini propriile dorințe. Decât dacă cineva ar renunța la dorința lui și și-ar dori-o pe-a noastră. Nu s-a întâmplat niciodată. Să fim serioși, cine ar face așa ceva?!

-Eu! izbucnește Curcubeu, fără să clipească.

-Termină! Nu e amuzant deloc

-Hei! Nu glumesc! Dorește-ți orice!

-Și dorința ta?!

-Dorința mea ești tu! Dorința mea e ca tu să fii fericită!

-De unde știi?

-Cum de unde știu?! E dorința mea! Știu!

-Dacă mâine o să-ți pară rău?!

-Că am făcut pe cineva fericit? Cum aș putea?!

Lacrimi mici, mai mici decât bobițele de rouă, se rostogolesc din ochii păpădiei Iris, într-un firesc ca respirația. Lacrimi cu lumină cumva, pentru că-n urma lor, ochii ei negri ca cireșele amare, rămân ca o noapte cu lună plină. Iris plânge! Înțelege în sfârșit cât de minunat și rar e rostul ei în lume, și că a-i face fericiți pe alții nu e o osândă -pentru că este despre iubire, și tot ce este despre iubire este privilegiu. Și, pentru prima oară în viața ei, se simte cu adevărat fericită. De fericire plânge Iris. Închide ochii și își pune dorința:

-Îmi doresc… să zbor! Să zbor ca fluturii!

papadie fluturi

Deodată, fiecare petală din păru-i galben ca soarele, ia culoarea norilor și se face ușoară ca aripa de fluture. Curcubeu privește încremenit toată această transformare cum numa-n basme auzise dar nu văzuse niciodată, și șopteste și el, mai vrăjit ca prima oară:

-Cât ești de frumoasă!

Și adierea șoaptei lui o spulberă pe Iris în toate zările, sub formă de balerine înaripate, ușoare și pufoase ca norii cei de vreme bună de iunie.

Și zboară împreună fericiți, păpădia Iris și fluturele Curcubeu, până la Curcubeul cel mare cu care Cerul îmbrățișează Pământul după ploile cu soare. Zboară și împlinesc dorințe. Și după ei, toate păpădiile și toți fluturii.

Am adormit în brațele cireșului amar și am visat că au trăit cu toții fericiți până la adânci bătrânețile copiilor lor. Când m-am trezit, cireșul se transformase într-un creion -de unde deduc că am dormit destul de mult. Am avut mereu convingerea ca e un creion fermecat -poate unde miroase a cireșe amare, nu știu. L-am luat cu mine și nu m-am mai despărțit de el niciodată. Și bine am făcut! Că, uite, acum că am cunocut o fetiță pe nume Iris, imediat mi-am amintit de păpădia Iris și fluturele Curcubeu, iar creionul meu fermecat a scris cât ai clipi povestea asta. Dacă ați simțit în timpul poveștii gust de cireșe amare, e de la el. 🙂

* A! Și, vă rog, dacă aflați vreodată vreo poveste când adormiți în cireș sau oriunde, să mi-o trimiteți și mie, cu lux de amănunte! La fel voi face și eu! Promit!

NAFTALINE -COLECȚIONARUL DE EVANTAIE

 

A fost odată ca niciodată, un colecționar de evantaie.

Adunase deja în colecția lui cele mai frumoase evantaie pe care și le putea dori un colectionar de evantaie.

Le scotea după cum i se făcea dor de ele, iar ele îl răcoreau cu dragoste nesfârșită și se întreceau care să zăbovească mai mult în mângâierea palmei lui.

Colecționarul nostru era mândru tare de colecția lui de evantaie! Le iubea pe fiecare diferit. Și totuși pe niciunul mai mult decât pe celelalte.

Într-o zi, mergând el așa prin viață, simți o adiere nemaîntâlnită până atunci. Fierbinte, dar atât de proaspătă, năvalnică și delicată -când fără astâmpăr îl amețea cu piruete, când moale îi aluneca la doi milimetri de trup din ceafă până-n tălpi, acum i se cuibărea piept, acum parcă-i desena aripi și-l lua cu ea! Îl năuci cu totul adierea cea nouă

-Ești frumos! -ii șopti deodată adierea și toata ființa lui vibră până-n măduva oaselor.

Se lăsă purtat ca de-o vrajă, zile-n șir. Era cucerit cum nu mai fusese vreodată de nimeni și de nimic. Și totusi nu se simțea în largul lui, nu se mai putea concentra -atâta intensitate, atâta imprevizibil. El era obișnuit să calculeze, să controleze, să scoată evantaie din lada veche și ele, cuminți, să-i dea atâta aer cât el dorea.

Chiar și-așa, într-o zi se trezi întrebând-o:

– Vrei să nu ne despărțim niciodată?

Ea îl îmbrățisă strâns, strâns! Și plânse. Nu i-a spus niciodată de ce plânge. Deși el a făcut-o să plângă des.

-De frumusețe plâng, îi zicea.

Nu, nu-l mințea. Îi spunea doar jumătate de adevăr.

După un timp, pe colecționar îl apucă dorul de evantaiele sale. Se temea să-i spună asta adierii celei noi. Simțea, cumva, că ar pierde-o. Și a început să o mintă. Și de cât o mințea, de-aia o mințea mai mult -c-așa-i cu minciuna, te afunzi. Ea îi dansa numai iubire și el o mințea. Chiar și când ea a înțeles că el o minte, tot în iubire l-a învăluit.

Văzând așa, în colecționarul nostru s-au trezit și mai mult instinctele de colecționar. O dorea cu disperare în colecția sa de evantaie -cuminte, la dispoziția lui oricând. Așa că i-a propus ce și-a dorit de la bun început, ca un colecționar împătimit ce se afla -să o adauge colecției sale de evantaie, să o așeze la loc de cinste în lada de lemn frumos decorată, cu insinuarea promisiunii că ea va fi Regină peste toate celelalte.

Mult s-a mai mâhnit adierea. Îl iubea însă mai presus de orice mâhnire și, dacă ar fi fost cu putință, ar fi acceptat

-Nu mă iubesti suficient! îi reproșă el. Dragostea trebuie să poată orice! Uite, evantaiele mele pot! Tu de ce nu poți?! Cine ești tu să te crezi mai presus? Ești doar un evantai mai sofisticat!

Ea îl privea încremenită. Știa că va veni și ziua aceasta, ziua în care povestea lor se va sfârși -plânsese pentru ziua asta de-atâtea ori. Numai că și-o imaginase altfel.

Îndurerată să descopere că tot ce iubise în acest om fusese o iluzie, îi mai mângâie o dată grumazul, respirându-l adânc, și-i șopti:

-Sunt briza…

33 bis

*Naftaline = scrisuri care apără poveștile, de uitare

O MÂNĂ DE VII ÎNTR-O MARE DE ZOMBIE

Ieri seară am trăit o stare complet nouă, pe care oricât mă străduiesc să o definesc, nu reușesc.

Nu deznădejde, nu întristare, nu neputință, nu furie, nu greață, nu indignare.

A fost cumva, un cocktail ucigător din toate astea.

Nu m-am mai simțit așa niciodată.

Nu, nu pentru că am fost o mie de aceiași, mereu aceiași “naivi”, „fără griji sau altceva mai bun de făcut p-acasă”. Nu.

Ci pentru momentul în care, entuziaști, am năvălit în bulevardul ticsit de mii de oameni din orașul acesta, oamenidetoatevârsteleîmbrăcațielegantseninișizâmbitorillaluminițe, convinși fiind că măcar câțiva dintre ei ni se vor alătura, că măcar câțiva dintre ei vor afla, de la noi, că iată în sfârșit s-a încropit un protest la care să poată să-și strige indignarea și dorința de a trăi într-o țară normală în care statul să îi respecte și să îi protejeze. Iar miile de oameni din orașul acesta, au trecut mai departe, pe lângă noi, senini și zâmbitori la luminițe.

Îi priveam în ochi de la jumătate de metru, ne scuipam corzile vocale urlând „Hai cu noi, e și pentru voi!” iar ei treceau mai departe senini și zâmbitori la luminițe, fotografiindu-ne din când în când, ca pe un circ ambulant.

Nu am întâlnit nici măcar un singur om care să strige, doar să strige când trecea pe lângă noi, odată cu noi!

NICI MĂCAR UNUL SINGUR.

Sau să ridice mâinile. O secundă. A încurajare. A solidaritate.

Nu să-și dea peste cap frumusețe de vineri seara și să ne urmeze. Un gest, atât. Nu…

S-a strigat și Colectiv. Nicio clipire. Miile de oameni din orașul acesta, treceau mai departe, ca într-o transă, senini, zâmbitori la luminițe.

Și dintr-o dată m-a năpădit acea stare pe care nu pot să o definesc.

Deznădejde, întristare, neputință, furie, greață, indignare. Mă sugrumau toate. Deodată. Imposibil de descris în cuvinte.

Dacă aș avea harul picturii, aș picta o mână de vii într-o mare de zombie.

La capătul drumului eram contaminată de deznădejde, de întristare, de neputință, de furie, de greață, de indignare. Sulfletul îmi ardea de ele. Ochii îmi ardeau de ele. Și de lacrimi.

V-am mințit aseară. Nu, nu sunt liniștită deloc.

Nu sunt liniștită nu pentru țara asta atât de bolnavă încât nu-mi mai pot îngădui speranța că se va face bine vreodată.

Nu sunt liniștită pentru copilul meu.

Nu sunt liniștită nici pentru copiii -născuți ori nenăscuți încă- ai celorlalți o mie de oameni ca mine.

Pentru că ei vor fi crescuți de o mână de vii și va trebui să trăiască într-o mare de zombie.

CONVERSAȚIE ÎN SĂPTĂMÂNA MARE

ÎN NUMELE TATĂLUI
– Mami, de ce ești tristă? Uite, copacii au înflorit, iarba e verde! E o zi așa frumoasă!
– Foarte frumoasă, puiul meu.
– Și oamenii, mami, oamenii! Sunt minunați! Mi-au pus fundă roșie, mă iau în brațe, mă mângâie și mă pupă! Oamenii mă iubesc, mami!
– …
– Mamiii! Zâmbește!
– Zâmbesc, puiul meu, zâmbesc.
– Ba nu! Mami, tu plângi… De ce plângi, mami?
– De ziua asta frumoasă. Și de cât te iubesc oamenii, puiul meu.

ȘI-AL FIULUI

– Mami, de ce te temi de oameni? Oamenii sunt lupi?
– Nu, puiul meu. Oamenii sunt doar proști.
– Deci proștii sunt la fel de periculoși ca lupii?
– Mult mai periculoși.
– De ce?
– Pentru că ucid fără să le fie foame.

ȘI-AL SFÂNTULUI DUH
– De ce trebuie să plec, mami?
– Așa vrea Dumnezeul lor, puiul meu.
– Al cui?!
– Dumnezeul boierilor.
– Și al nostru, al mieilor?
– Nu există.
– Și ce-o să se întâmple cu mine? O să mă mănânce?
– O să-și mănânce sufletele, puiul meu.

POFTĂ BUNĂ

miel

DESPRE URĂ ȘI DEZBINARE, CU SMERENIE

Am descoperit azi cu amărăciune și oarecare perplexitate -ceeace nu e neapărat rău, înseamnă că încă mai dispun de resurse de așteptări de la poporul ăsta- valul de indignare și interpretări una mai chinuită/căutată ca alta, cu care au primit unii cântecul Despre Smerenie (Taxi). Printre ei și oameni pe care îi admir și-i respect, oameni care păreau că sunt în același film cu mine. Vă dau exemplul cel mai blând, cel mai moderat, de postare -deși ca încărcătură emoțională, e la fel de nocivă în ecuație ca toate celelalte. Nu dau numele autorului, nu doar pentru că mi-e drag și-l respect foarte tare, ci în primul rând pentru că nu folosește la nimic, nimănui (se va recunoaște oricum și sper să nu catalogheze gestul meu ca pe o impolitețe, pentru că nu este. E mai degrabă o mâhnire)

Bunii nostri zideau Biserica pentru a cânta Comuniunea oamenilor. Dragii noștri de astăzi ne cântă și ne încântă cu Ura și Dezbinarea”.

gari

Bun. Deci cineva, un om, a ascultat melodia Despre Smerenie și asta a fost ceeace a înțeles din ea. Și nu pot să nu mă întreb cum de mie nu mi-a trecut nicio secundă prin cap, o mie de vieți de-aș fi trăit nu mi-ar fi trecut prin cap așa ceva! Iar mesajul îmi pare atât de clar, că și dacă-mi propun să-i caut alte înțelesuri, mi-e cu neputință. Până și tonul cu care este interpretat cântecul nu este unul ostil, ori măcar ironic -e cald și bun, amar pe alocuri. E un punct de vedere exprimat politicos, cuminte, cu smerenie.

Dumnezeu este în smerenie, iar smerenia cu siguranță nu se află în opulență.

Asta e ceeace ce am înțeles eu, ce a ajuns la mine din acest cântec.

Și în momentul ăsta cred că tocmai cei care găsesc în mesajul lui o invitație la ură și dezbinare, fac păcatul de a invita la ură și a dezbina și mai tare o nație și-așa destul de dezbinată.

Și mai cred că un bun început pentru a atenua măcar, dacă nu vindeca, această cumplită fractură care scoate la suprafață tot ce e mai urât din oameni -indiferent în ce tabără se situează- azvârlindu-i pe toți foarte departe de Dumnezeu, ar fi să se înțeleagă odată pentru totdeauna, că dintre cei care nu sunt de acord cu Catedrala Mântuirii Neamului cei mai mulți nu sunt nicidecum atei, ci pur și simplu consideră această construcție o risipă, cu atât mai inadmisibilă cu cât e ideea BOR -care, nu-i așa, ar trebui să aibă cu totul alte priorități într-o țară din ce în ce mai îngropată în sărăcie și deznădejde.

Pe mine, de exemplu, această inițiativă a BOR m-a îndepărtat grav de Insituția Bisericii (atenție, nu de Dumnezeu!) pentru că m-a izbit contrastul teribil cu tot ceeace am fost educată să cred că ar trebui să fie preocupările slujitorilor Domnului, mai ales în vremuri atât de grele pentru om. Și cred în continuare cu tărie că aproape de Dumnezeu nu ajungi înălțând construcții până la cer, ci prin iubire față de semenul tău, prin vindecarea/alinarea durerilor și nevoilor lui. Și că a fi credincios implică în primul rând smerenie în fața lui Dumnezeu și a cuvâtului Lui, nicidecum în fața unei Instituții gestionate de muritori plini de păcate.

Apoi, dacă dorim pace și armonie și un viitor al omului uman, va trebui să încetăm să numim necredință credința altor oameni -principiul „tot ce nu e ca mine e greșit, împotriva mea, sau nu există” duce cu gândul în direcții diametral opuse lui Dumnezeu. Va trebui să învățăm să respectăm și celelalte religii, să nu mai fim paranoici că vine cineva să ne bage religia lui pe gât (“Nu-i departe vremea când o să vină unii, ca pe vremea lui Brâncoveanu, să ne ceară să ne lepădăm de credința noastră ca să îmbrățișăm necredința lor”). Să nu-i mai etichetăm pe atei „păcătoși” -să ne amintim că descoperirile multora dintre „păcătoșii” ăștia ne vindecă azi de boli, ne-au scos din mizerie și din beznă și au făcut posibile tehnologii la care îngenuncheații prin biserici ai vremii nici nu știau să viseze (ba chiar îngenuncheații prin biserici i-au prigonit și ars pe rug la greu). Să înțelegem că fiecare avem rolul nostru pe lume și că putem trăi laolaltă în pace, dacă vrem. Că noi, lumea civilizată, putem și chiar suntem datori -față de toți ce care au murit ca să defilăm noi azi cu pretenții de civilizați- să civilizăm tot ce-a mai rămas barbar pe planetă. Iar asta nu se face nu ură, cu dispreț, cu religia mea e mai bună decât a ta”.

love is the answer 1

P.S. Și eu cred că Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici. Dar de ai treabă cu El, îl găsești și sub cerul liber. În opulență și lăcomie, puțin probabil.

P.P.S. „(…) au pierdut sensul iubirii adevărate între oameni, pe care tot omul o mai găsește doar în biserici”?!

I.T, sensul iubirii adevărate între oameni îl găsești printre oameni. Biserica doar ne dă credință să-l căutăm, asigurându-ne că există.

Din păcate însă, în ultima vreme, BOR a avut alte preocupări, care mai de care mai străine de mângâierea, ascultarea și îndrumarea enoriașilor săi. Iar Patriarhul Daniel a avut niște discursuri și o atitudine de zici că-l slujește pe Ucidă-l Toaca, Doamne iartă-mă.

Hai să nu ne pierdem credința, zic. Dar nici luciditatea.

miracol 3

PREA MULT ZEN FACE RĂU LA FICAT

Este prima oară când îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu am 20 de ani în aceste vremuri. Ce viață insuportabil de tristă aș fi avut. Dar nu, nu din motive de cluburi cuminți, fără fum, fără nebunie, populate cu sfinți fără vicii -acum toți sunt zen și vegani, nu mai fac sport de performanță, merg la sală, nu mai fac dragoste, fac sex, nu suferă, că merg la psiholog, nu mai pot fi vulnerabili, trebuie să se dezvolte personal.
Aș fi avut o viață insuportabil de tristă din motive de silă.
Silă de preamulții oameni antioameni -care se bucură vulgar, își freacă la vedere și zgomotos palmele de satisfacție pentru victorii ridicole, sub nivelul de grădiniță. Sunt aceiași care privesc cu dispreț la cei căzuți, pentru că ei, nu-i așa, n-ar putea cădea niciodată, aceiași care cred că dreptul la viață și la libertate e doar al lor, pentru că numai cum traiesc ei e corect și deci normal.
Dacă aș fi avut 20 de ani în aceste vremuri, gena mea rebelă m-ar fi sinucis degrabă -m-aș fi îngropat cu încăpățânare și voluptate în vicii care de care mai oripilante pentru perfecții și pudibonzii din jur. Scurta mea trecere prin viața aceasta ar fi fost un manifest de la cap la coadă. Presărat cu sfidare.

leganare

(scris în 18 martie 2016)